Duminică seară am fost la Pisica lui Schrödinger. De ce? Pentru că în descrierea event-ului de pe Facebook scria așa: Spectacolul urmărește traseul psihologic al unei persoane afectate de anxietate și depresie, de la încercările de a raționaliza ceea ce i se întâmplă, la eforturile de a îndeplini sarcini banale, la cele de a păstra aparența normalității. Și am știut că vreau să văd și eu spectacolul. Pentru că am fost și eu acolo. Am cunoscut și eu foarte îndeaproape monstrul ăsta perfid care se numește anxietate și care pune încet dar sigur stăpânire pe viața ta…

Ani de zile m-am simțit invizibilă. Un ghem neînsemnat de frici iraționale și de angoase paralizante. Acum, în sală, mi-am dat seama că poate nu era chiar așa… Da, foarte mulți dintre cei din jur nu și-au dat seama nici un moment de ce mi se întâmpla. Și-au inventat ei, poate, propriile motive pentru acțiunile mele. M-au socotit, cu siguranță, nebună cel puțin o dată… Dar faptul că Pisica lui Schrödinger a prins viață pe scenă îmi dă de înțeles că acolo undeva există și oameni care înțeleg. Oameni care știu exact ce înseamnă să trăiești așa… Oamenii care încearcă, prin spectacolul ăsta, să atragă atenția câtuși de puțin. Să le spună și lor, celor „normali” că nu-i ușor… Și pentru asta rămân datoare!

Pisica lui Schrödinger te obligă să vezi dincolo de aparențe. Te obligă să vezi în interior. În mintea și în sufletul unui om căruia i-a fost dat să conviețuiască cu teama. Cu anxietatea și depresia… Nu, niciuna dintre ele nu e o alegere. Niciuna dintre ele nu e un moft. Și niciuna dintre ele nu trece de la sine… Eu știu cum e. Știu cum e să te temi de lifturi, de singurătate, de oameni, de spații închise, de spații deschise, de eșec, de atenția pe care ți-ar aduce-o reușita, de boli, de orice… Știu cum e să crezi că mori. Că atacul ăsta nenorocit de panică e de fapt un infarct, sau un accident vascular sau rezultatul vreunei vrăji vodoo… Știu cum e să-ți fie frică să iubești și să te lași iubit. Ori să te trezești tremurând, fără să ai habar de ce. Și să-ți fie frică să adormi. Să te gândești că s-ar putea să rămâi înzăpezit în tren trei zile. Și eventual să fie și un criminal în serie în vagonul tău. Să te bântuie vina și incertitudinea… Să te doară. Să rămâi fără aer… Știu cum e să crezi că nu vei fii niciodată „normal”… Știu inclusiv cum e să vrei să se termine…

Și nici nu vă închipuiți cât de mult înseamnă să vezi că doi oameni încearcă acolo, pe scenă, să spună o poveste care e cumva și a ta. Să vorbească lumii despre lucruri pe care tu poate că n-ai fi îndrăznit să le aduci niciodată în discuție. Fiindcă nu, mie nu mi-a fost niciodată ușor să vorbesc despre toți „piticii” ăștia din capul meu. Despre toate lucrurile care s-au strâns în mine și care m-au sufocat încet… Și știu că nu sunt singura. Fiindcă adevărul e că e greu. E greu să explici altcuiva ceea ce ți se întâmplă când nici măcar tu nu ești sigur prin ce treci. E greu să te faci înțeles. E greu să găsești oameni care să te asculte cu adevărat. Oameni care să nu te privească ca pe un nebun fără minte ori care să nu fie prea prinși în grijile lor de zi cu zi ca să-și mai găsească timp și pentru tine…

Și da, eu sunt mai bine acum. Teatrul m-a vindecat, tocmai atunci când contemplam cele mai sumbre idei… Eu am învățat în ultimul an că sunt mai puternică decât teama. Am învățat să trec peste obstacole, să râd, să iert, să mă accept și să mă iubesc pe mine, să îndrăznesc și să cred. Am învățat că anxietatea mă poate controla doar dacă eu îi permit să o facă. Am crescut și m-am făcut bine. Dar sunt oameni pentru care e mai greu de atât. Oameni care încă luptă. Și oameni care sunt aproape să se dea bătuți… Și pentru ei toți e important să înțeleg tot ceea ce încearcă să ne învețe Pisica lui Schrödinger. E important să înțelegem cât de mult contează să găsim răgazul de a-i privi cu adevărat pe cei de lângă noi. De a vedea dincolo de aparențe. De a le fi alături. E important să (re)învățăm empatia. Să ascultăm, în adevăratul sens al cuvântului. Să nu mai judecăm… Nici n-aveți idee cât înseamnă o îmbrățișare sinceră atunci când simți că nimic nu mai are rost. Ori cât de mult bine face să simți o mână strângând-o pe a ta atunci când ți-e frică. La naiba, un simplu sms… Un simplu Ești ok? și-un emoticon din ăla cu brațele deschise trimise pe Whatsapp după o zi complicată pot face ca lumea ta să se schimbe 🙂

Dar cred că am scris mai mult despre mine și mai puțin despre spectacol și așa ceva nu se face… M-a luat valul. Adevărul e că Pisica lui Schrödinger m-a cam dat peste cap… M-a durut și m-a eliberat în același timp. M-am simțit cumva expusă. Și m-am simțit deopotrivă apărată. Am simțit că cineva a luat cuvântul pentru mine și pentru toți cei ca mine… Și sinceră să fiu, mi-e greu să vorbesc despre spectacol. Fiindcă l-am perceput ca pe ceva personal… E genul de spectacol despre care oricât ai încerca, nu prea poți să vorbești. Trebuie să mergi și să-l vezi. Cu sufletul… Și apoi să-ți dai timp să „metabolizezi” la nivel emoțional tot ce-ai văzut… E un spectacol care-ți cere să renunți pentru o oră și ceva la ego-ul tău… Să înțelegi zbuciumul ascuns cu care e foarte posibil să se lupte chiar cineva drag ție… E un spectacol care cere mult și de la ei. De la Valentina Zaharia și Vlad Benescu. Și da, cei doi merită o reverență! E un spectacol greu pentru toată lumea. E un semnal de alarmă. Un manifest. O rugăminte. Un exercițiu de sinceritate. O provocare. E genul de spectacol pentru care nu poți fi decât recunoscător!