Nu știu dacă voi v-ați uitat aseară la Vocea României. A fost finala. Și a fost o fată în finală cu o voce incredibilă. Andrada. Fata cu pianul. Nu, n-a câștigat. Ceea ce mie mi se pare tare nedrept, chiar dacă sunt perfect conștientă că toate cele patru finaliste sunt foarte, foarte bune… Și azi am simțit nevoia să scriu despre fata asta și despre muzica ei, pentru că de mult nu am simțit ceea ce simt când o ascult pe ea…
Eu nu prea m-am uitat la Vocea României până acum, la venirea lui Adrian Despot, când am început să fiu ceva mai atentă la ce se întâmplă pe la emisiune. Fiindcă mie îmi place mult de Adi, ca om și ca artist deopotrivă. Mi s-a părut întotdeauna un muzician genial, de o profunzime emoțională cutremurătoare. Și știam că avea să strângă în jurul lui oameni la fel de frumoși, de sinceri și de talentați ca și el. Oameni pentru care muzica e sacră și al căror destin e scena… Oameni în fața cărora eu nu pot decât să mă înclin cu respect, pentru că ceea ce fac ei e mai mult decât artă și mai mult decât doar o meserie. Oameni rari și minunați, ca Andrada.
Voci bune sunt multe. Foarte multe. Dar artiști care să-ți ajungă la suflet în câteva secunde sunt puțini. Iar pe mine Andrada m-a fascinat de cum am văzut-o în audiții. Mi-a plăcut timbrul ei, mi-a plăcut prezența ei pe scenă, mi-a plăcut personalitatea ei, mi-a plăcut alegerea ei muzicală. Și mi-a plăcut și alegerea ei în materie de antrenor, desigur. Nu știam atunci dacă va ajunge sau nu în finală, dar știam că fata asta are un cuvânt de spus în muzică. În muzica aceea frumoasă, adevărată. Poate că aseară nu a câștigat nici trofeul și nici suma aia exorbitantă de bani. Deși le merita din plin pe amândouă. Dar a câștigat altceva. A câștigat respect. Și iubire. Și admirație. A cucerit inimi. Și nu cred că greșesc dacă spun că a câștigat deopotrivă un mentor și un prieten în persoana lui Adi Despot. Și dacă Andrada este așa cu am intuit-o eu de acasă, din fața ecranului, sunt sigură că știe că toate aceste lucruri sunt de o mie de ori mai valoroase decât marele premiu.
Andrada e un copil minune. O pasăre rară. Un artist în adevăratul sens al cuvântului, cum nu sunt prea mulți pe la noi. Muzica ei nu e pentru toată lumea. Și asta-i de bine! Fata asta face muzică de ascultat cu sufletul. Într-o lume în care tot mai mulți își vând sufletul pentru ajunge în niște top-uri care nu înseamnă mai nimic. Și cum să nu rămâi îndatorat pentru așa ceva?! Fata asta a fost binecuvântată cu o voce uimitoare și, cel mai important, cu o inimă de aur. Fiindcă nu poți să cânți ce-a cântat Andrada – și așa cum a cântat Andrada! – decât dacă simți muzica într-un anumit fel. Fără emoție, muzica e doar matematică. Nimeni nu se cutremură în fața unei interpretări perfecte dacă dincolo de voce nu există trăire. Și cine nu se cutremură ascultând-o pe Andrada trebuie să fie de piatră…
Dar nu vreau să mă întind la vorbă mai mult decât e cazul. Asta dacă nu am făcut-o deja… Sper că cel puțin am fost cât de cât coerentă… Andrada m-a dat peste cap cu muzica ei. În sensul cel mai bun cu putință. Am plâns ascultând-o. Și nu o dată. Mă bucur că am avut șansa să o descopăr. Și știu că încă mai are atât de multe de arătat lumii întregi… Și nu pot decât să sper că acest copil frumos nu se va schimba niciodată. Pentru că e pur și simplu perfectă! And nothing else matters…
Cultural.21 