De ce cred eu că TOC TOC e o comedie faină

E luni. A trecut de prânz și abia am ajuns la birou. A fost un weekend plin. Dar și frumos. Mai ales pentru că sâmbătă mi-am făcut drum în București doar ca să merg la teatru. Voiam de ceva timp să văd TOC TOC, așa că am poposit la Teatrul Avangardia. Au fost trei spectacole aflate pe lista mea cu piese de văzut care s-au jucat aseară și între care a trebuit să aleg. Și nu a fost deloc simplu. Cum să alegi cu inima împăcată între actorii tăi preferați, între povești diferite, dar la fel de importante pentru tine, sau între comedie și dramă? Cum spuneam, o misiune deloc ușoară… Dar până la urmă, am încercat să mă detașez puțin și să ascult vocea rațiunii. La care dintre cele trei spectacole am mai luat deja bilete de două ori și nu am reușit să ajung? Și care dintre cele trei spectacole se joacă cel mai rar? Și de ce are cea mai mare nevoie sufletul meu în perioada asta, de comedie sau de dramă? Și așa am ales TOC TOC pentru penultimul weekend de teatru înainte de vacanța de iarnă…

De ce țineam neapărat să văd TOC TOC? Ei bine, pentru că am auzit foarte multe despre comedia asta. Pentru că după ce am văzut și varianta franțuzească și pe cea spaniolă, eram chiar foarte curioasă cum prinde viață textul lui Laurent Baffie la noi. Pentru că în distribuție se regăsesc, printre alții, doi actori care mie îmi plac mult (n.r. Doina Antohi și Silviu Biriș). Și pentru că, după toți anii în care am luptat să-mi înfrâng proprii drăcușori, nu puteam să nu fiu puțin intrigată de ideea unei piese de teatru construită fix în jurul mai micilor sau mai marilor „nebunii” cu care e foarte posibil ca fiecare dintre noi să se confrunte la un moment dat.

Cum spuneam, am auzit multe despre TOC TOC. Numai de bine. Și totuși păreri oarecum împărțite. Un spectacol absolut genial, după spusele unora. O comedie ok, dar nimic spectaculos, după spusele altora. Dar până la urmă, vorbim despre artă aici. Ceea ce implică foarte mult subiectivism, nu? Așa că trebuia să văd cu ochii mei cum stau lucrurile înainte de a-mi contura propria impresie. Și cum mi s-a părut ce-am văzut? Sincer? Foarte fain.

Da, TOC TOC e o comedie de public. În aparență. Pentru că la o privire mai atentă ne dăm seama că vorbim de fapt despre un spectacol care vine să provoace intelectual spectatorul și în care eu am descoperit un mesaj foarte frumos. E o comedie în care umorul se împarte perfect între replică și situație. Simetric, după cum ar spune unul dintre personaje. O comedie alertă, cu tușe clare de realism, la care se râde relaxat de la început până la sfârșit. Și e comedie care îndrăznește să ne invite într-o manieră foarte mișto la un scurt moment de introspecție…

TOC TOC nu e doar despre 6 necunoscuți care se întâlnesc inopinat în sala de așteptare din cabinetul unui renumit psiholog care pare a fi ultima lor șansă pentru a-și învinge tulburările obsesiv compulsive (TOC) care le fac viața aproape imposibilă. Nu e doar despre o terapie de grup ad-hoc (și, pe puțin, neconvențională!). E și despre cum 6 oameni care nu se mai întâlniseră niciodată învață, dincolo de tot haosul iscat pe parcurs, să aibă încredere unul în celălalt. Despre cum uneori nu-i chiar atât de rău să-ți faci curaj să vorbești despre problemele tale chiar dacă nu e tocmai simplu. Despre cum cele mai nebunești idei pot avea cele mai nesperate rezultate. Despre cum atunci când îi ascultăm pe ceilalți – și când încercăm să înțelegem că provocările cărora ei trebuie să le facă față contează la fel de mult ca provocările noastre – ne putem regăsi propriul echilibru.

Și mai e felul în care sunt construite personajele. Deloc întâmplător. Fiecare are maniile și fricile sale pe care trebuie să învețe să le depășească pentru a-i putea lăsa pe cei din jur să le vadă adevărata personalitate. E imposibil să nu te regăsești măcar puțin într-unul dintre obiceiurile acelea compulsive ale celor șase „nebuni” de pe scenă. Eu știu că am făcut-o. Și cred că mi-a prins bine. Că doar eram la o ședință de terapie, nu? 😉 Mi-am dat brusc seama că de multe ori ne grăbim să vedem cu ochi suspicioși ticurile duse adesea la grad de superstiție ale celor din jur, dar uităm să ne privim pe noi înșine în oglindă.

Pentru mine TOC TOC a fost o oază de liniște în agitația cotidiană. Și a fost o experiență destul de personală. Am râs. Am râs de personaje și de aventura sărită de pe fix în care se transformă vizita lor la psiholog. Dar am râs și de mine și de toate „ritualurile” mele absolut ilogice pe care anxietatea mi le-a lăsat moștenire… Am savurat nu doar un text bun într-o interpretare fără cusur, ci și precizia psihologică cu care este construit întreg spectacolul. Am plecat de la teatru cu o poftă nebună de a ieși din zona mea de confort și de a-mi învinge teama. Toată debandada asta frumoasă de pe scenă mi-a dat curaj și energie. Și pentru asta rămân datoare!