Flamenco și praf de stele

Am avut o săptămână puțin mai bizară la birou, dar asta nu înseamnă că nu mi-am rezervat totuși timp pentru dependența mea de frumos. Și chiar dacă am rămas puțin în urmă cu scrisul (fapt pentru care îmi cer iertare!), chiar am ce povesti. Pentru că s-au întâmplat multe lucruri cel puțin fenomenale zilele trecute. Dar să începem cu începutul…

Am aflat cu câteva săptămâni în urmă că în orașul meu natal urma să se întâmple ceva foarte special la început de decembrie. Mai exact că Lucas Molina și Eduard Santha aveau să aducă la Ploiești un proiect inedit, care mi-a atras imediat atenția și la care știam că trebuie neapărat să ajung. Căci voi poate încă n-ați aflat, dar tot ceea ce înseamnă flamenco – pentru că vorbim despre o întreagă cultură aici, nu doar despre dans! – are un loc special în inima mea. E ceva hipnotic în ritmurile de flamenco, în poveștile țesute cu fiecare mișcare, în costumele mereu superbe, în pasiunea care-i animă pe toți, muzicieni și dansatori deopotrivă.

Așa că este probabil de înțeles că mi-am reorganizat întreg programul în așa fel încât în seara de luni să fiu în oraș și liberă de orice obligație 🙂 A meritat? Da. Fără niciun dubiu. Întregul show a fost incredibil. De fapt, a fost mai mult decât un show. A fost o experiență ireal de frumoasă. Conceptul, muzica, atmosfera… Totul a fost la superlativ.

Numele lui Lucas Molina nu-mi era deloc străin. Chiar dacă a fost prima dată când am avut onoarea de a-l vedea pe scenă, știam foarte multe despre el. Iar pe Eduard Santha l-am descoperit cu multă bucurie în primăvară, pe când era concurent la Eurovision cu o piesă foarte mișto. Știam așadar că amândoi sunt geniali. Și eram mai mult decât curioasă să descopăr ce se întâmplă când se întâlnesc pe aceeași scenă… Ei bine, e al naibii de greu de descris în cuvinte ce se întâmplă. E ca și cum se dezlănțuie deodată una dintre cele mai rare și mai prețioase forme de magie. Ca și cum timpul și spațiul se risipesc și nu mai există decât ritmul acela înnebunitor de frumos. Ca și cum întreg universul s-a oprit să asculte chitara, tobele și cele 2 voci…

Lucas și Eduard reușesc, alături de cei doi instrumentiști uimitori care le sunt alături pe scenă, să materializeze cumva imposibilul. Ceea ce fac ei pe scenă nu e artă. E mai mult decât atât. E energie în stare pură, e trăire, e culoare, e pasiune de nestăvilit. Pasiune pentru muzică, pentru dans, pentru cultura pe care oamenii aștia o reprezintă cu atât de multă dragoste. Dragoste care li se citește în priviri și care face ca întreg spectacolul să fie învăluit în praf de stele. Vorbim despre un proiect incredibil. O potriveală artistică nemaipomenită, după cum a spus chiar Lucas luni pe scenă. Din sală pare că pe scenă sunt doi prieteni de-o viață. Există ceva înlăuntrul acestor doi nebuni frumoși care vibrează la unison. E un soi de complicitate aparte care se naște doar între oamenii faini și pe care publicul o simte imediat. Rar se întâmplă să vezi doi oameni care se completează la perfecție. Ei strălucesc în fiecare secundă și strălucesc cu aceeași intensitate. Șarmantul domn Molina cucerește prin eleganța și prin misterul său argentinian, prin măiestria cu care creionează emoție prin mișcare, printr-un al șaselea simț pe care eu cred că toți dansatorii de flamenco îl au, prin felul său de fi. Iar Eduard? Eduard a fost binecuvântat cu o voce de foc, care pe mine personal mă face să mă cutremur când îl ascult. Și cu o inimă mare. Imensă. Pentru că nu poți să faci muzică așa decât cu sufletul!

Nu știu când, unde sau cum, dar știu că trebuie să-i revăd pe acești oameni. Vreau neapărat să trec iar prin toate stările prin care m-au purtat luni Lucas și Eduard, alături de prietenii lor. Am râs. Am și plâns. Am uitat de toată agitația de afară. Am simțit că inima îmi bate mai tare. Am trăit un vis aievea. Și totul numai datorită lor. Timp de două ore i-am privit fascinată. Fascinată de căldura cu care se apropie amândoi de public. De sinceritatea covârșitoare cu care se prezintă pe scenă. De respectul și profesionalismul acela fără fițe, și specific doar artiștilor desăvârșiți, cu care își fac meseria. Iar la final am plecat din sală cu ochii în lacrimi. De bucurie. Și de recunoștință. Pentru că asemenea experiențe nu-ți e dat să trăiești în fiecare zi. Și nici că puteam primi un cadou mai frumos de Moș Nicolae…