Nu un bilet la teatru mi-am cumpărat aseară, ci o oră de înmărmurire din aia rară și frumoasă, de emoție pură, de lacrimi și de bucurie. Nu o actriță am văzut aseară pe scenă, ci o minune de om…
Maria Tănase. O poveste. Un spectacol pe care îmi doream mult să-l văd și care-mi va rămâne în suflet mult, mult timp de acum încolo. Un one-woman-show de o noblețe aparte, o lecție de actorie, o reverență tulburătoare în fața celei care a fost Maria Tănase. Pasărea măiastră. Diva, în cel mai adevărat sens al cuvântului.
Doamne, ce poveste! Și… Doamne, ce actriță e Mirela Pană! Și ce voce! Și ce forță, și ce sensibilitate. Și ce curaj! Nu putea alege pe altcineva mai potrivit Carmen Lidia Vidu pentru rolul ăsta. Pentru misiunea asta măreață 🙂 E greu, probabil al naibii de greu, pentru orice actor să fie singur pe scenă. Apoi să fii singur și să intri în pielea unui asemenea personaj… Dar totul pare atât de natural pentru Mirela. Dar e atât de mult firesc în fiecare cuvânt, în fiecare gest, și în fiecare necuvânt. E atât de puternică emoția din privire. Și din voce. Și din simpla ei prezență pe scândură, în decorul puțin și atât de grăitor în tot ce se spune în ora asta de spectacol și poezie și lacrimi și iubire, în care timpul stă pe loc… M-au atins lacrimile din ochii ei. Sinceritatea din cuvânt. Calmul și furtuna care s-au împreunat într-o perfecțiune desăvârșită în astă interpretare pe care cred că orice actor, dar mai ales orice actor tânăr, ar trebui să o vadă…
Și, de fapt, nu e singură Mirela pe scenă. O are alături pe Elena Gatcin, la pian. O altă minune de artist. Căci rar am văzut atâta măiestrie și atâta modestie la un loc. După cum vorbeam cu cineva zilele astea, generozitatea contează poate cel mai mult pe scândură. Și atât de frumos se pun fetele astea două în valoare una pe cealaltă, și știu să strălucească, cu discreția caracteristică artiștilor mari și pe afară și pe dinăuntru, fără a-și umbri partenera de scenă și țes împreună atât de lin și atât de sensibil și atât de impecabil povestea asta.
Mă bucur nespus că am reușit să văd Maria Tănase. O poveste. Și regret că nu am descoperit chiar mai devreme spectacolul. Pentru ce fac cele două doamne superbe de pe scenă și pentru povestea însăși. Povestea unei femei, a unei artiste pe care cred că nu avem voie să o uităm. Într-un prezent în care la radio auzim mai des zgomot în loc de muzică și în care harul contează prea puțin în artă, cred că e musai să păstrăm vie memoria celor fără de care astăzi nu am fi și nu am avea nimic…
Mi-ar plăcea să vadă cât mai mulți dintre voi spectacolul ăsta. E drept, nu e timp într-o oră să cuprinzi toată viața, curmată prea devreme, dar atât de bogată în cântec, în frământări, în iubire și neiubire și chiar în mituri și bârfe, unei personalități care a trăit pentru scenă și cântec și unii vor simți că au rămas multe lucruri nespuse… E drept, eu una, aș fi simțit nevoia de mai mult convențional în schimbul proiecțiilor video care mi-au furat un picuț din emoție. E doar o opinie, extrem de subiectivă, de spectator poate puțin conservator și nu o etichetă pusă spectacolului ori acestui gen de teatru, ca să nu avem discuții 🙂 E drept, e un spectacol pentru un public atent și educat… Dar aș recomanda oricând Maria Tănase. O poveste fără tăgadă!
Foto: Teatrul de Stat Constanța
Cultural.21 