Citeam mai devreme ceva pe Facebook și rezonam atât, dar atât de bine… Suntem atât de avizi în online – și se prea poate și-n offline – după frivol, după noroiul cotidian, după miștocăreală ieftină, după scandal. Și atât de puțin disponibili în fața unei clipe de liniște. De poveste. De iubire. De simplu din ăla frumos și necesar. De artă…

Suntem triști, reci și egoiști. Am uitat să credem, să iubim oamenii dincolo de iPhone-ul de ultimă generație de pe care ne certăm cu ceilalți în comentarii, să ascultăm și nu doar să auzim, să înțelegem și nu doar să presupunem, să ne oprim o secunda și să ne întrebăm dacă cel de lângă noi are nevoie să-și deschidă sufletul în fața unui suflet. Sau a unei coli de hârtie.

Dacă Ioan Isaiu va renunța sau nu la a mai fi prezent pe Facebook, așa cum scria mai devreme, nu știu. Sper însă din tot sufletul să nu o facă… Pentru că unii dintre noi s-au obișnuit cu gândurile lui… Dar să o luăm cu începutul. Ioan Isaiu e actor. Unul bun, din câte îmi aduc aminte. Cine l-a văzut pe scenă știe ce zic… Dar dincolo de scândură, omul ăsta mai ascunde un dar. Sau un blestem. Căci meșteșugul ăsta al poeziei – oricâtă alinare ar aduce cititorului – nu e întotdeauna o binecuvântare pentru cel ce-o scrie…

Și omul ‘cesta scrie versuri. Și scrie mișto. Scrie poezie din aia “cum era odată”, cu sens, cu suflet, cu rimă… Lucrează cu metafora de dragul sentimentelor pe care le așterne, nu al experimentelor și al “formelor noi”… Scrie cu naturalețe, are ceva profund și al naibii de sincer în condei, scrie cu maturitatea omului care a trăit și iubire și durere, și apropiere și depărtare, și mărire și declin. Scrie și se scrie pe sine și asta contează cel mai mult. E la fel ca în teatru. Degeaba ai tehnică, sau chiar o tonă de talent, dacă nu ești sincer cu tine și cu spectatorul… Omul nostru spune povești pentru cine are timp și știe să citească (și) printre rânduri. Ni se arată cu siguranța pe care numai acceptarea, de cele mai multe ori dureroasă, a vulnerabilității o aduce cu sine. Din nou, la fel ca în teatru 😊

Poezia e un pod între cine ești și ce trăiești tu pe dinăuntru și lumea de afară. Cel puțin asta e pentru mine, și nu cred că sunt singurul om care scrie versuri și simte așa… Poezia îți dă voie să îți porți inima în palme, ținând-o în același timp, cumva, la adăpost… Să scrii poezie doare. Vindecă, dar doare. Să scrii poezie, genul ăsta de poezie, costă o bucățică din tine… Într-un prezent în care poezia e mai toată despre cu totul altceva decât sentimente și în care poeții caută să șocheze, să se complice, să pună cititorul în dificultate, făcând parcă dinadins ca poezia contemporană să pară ceva rezervat unei minorități dispuse să-i dezlege figurile de stil reci și alambicate, un actor mi-a redat încrederea în poezia asta care te face să simți pentru o secundă pulsul celui care o scris-o, să-i întrezărești printre rime lacrimile, zâmbetul, împlinirile sau frământările… Mi-a amintit că există rimă încrucișată într-o realitate aspră a versului alb. Că mai e loc în lumea asta să vorbim despre ce simțim, nu doar despre ceea ce vrem să creadă ceilalți că suntem. Că acum vreun an, înainte să se abată peste noi stihia pandemiei, lucram la un proiect. O editură micuță, care să fie despre poezie, teatru și alte chestii din astea “desuete” în era cărților de self help… Poate, cine știe, editura asta se va întâmpla. Poate Ioan Isaiu va fi într-o zi printre cei al căror nume va apărea pe una dintre copertele ieșite din tipar… Până atunci, eu îl citesc pe-ndelete pe Facebook, seara târziu, când caut să-mi opresc gândurile-n loc și să-mi amintesc de ce mă încăpățânează eu să lupt pentru ca oamenii să nu uite de arta-n versuri…