Când iubirea îți e blestem. Sau… Ti amo, Maria…

Nu știu cum am nimerit eu în seara asta fix în primul rând, dar știu că am avut o tonă de emoții… Am fost la Ploiești, la Teatrul Toma Caragiu, după un an, să văd doi actori care-mi plac într-un spectacol despre care nu știam absolut nimic, și despre care auzisem deja, deși nu-i nicio săptămână de la premieră, o groază de lucruri… Cum a fost? Păi, să vă povestesc…

Am plecat de la teatru cu inima strânsă și cu o replică întipărită în minte. Tu nici inima n-o ai înfiptă în tine așa cum mă ai pe mine… Despre asta e Ti amo, Maria. Despre iubirea aia mare, pe care ai da orice să ți-o smulgi din suflet, care se transformă din binecuvântare în blestem și care te poate duce la pierzanie… E despre a iubi mai presus de rațiune. Despre cum timpul nu vindecă întotdeauna. Uneori dimpotrivă… Despre cât de fragil e sufletul îndrăgostit. Despre greșeli, alegeri și tributul pe care câteodată îl cere, mișelește și ilogic, dragostea.

E un spectacol greu. De privit, de jucat, de luat cu tine atunci când pleci din sală… E o poveste de dragoste, doar că nu e dintre cele cu prinți și cu prințese… E un joc furibund de sentimente și resentimente. Un labirint în care fragilitatea, tumultul și durerea își caută drumul înspre în afară. Afară din două inimi pângărite de o dragoste nedreaptă. O poveste care te face să mulțumești Universului că nu ești în pielea Mariei ori a lui Sandro. Și care ar putea fi, totuși, a oricăruia dintre noi. Și pe mine asta, recunosc, m-a speriat un pic…

Sunt foarte curioasă ce l-a făcut pe Eusebiu Mihail Tudoriu să se oprească la textul ăsta. E un act de curaj pentru un regizor atât de tânăr. Și e nevoie de regizori curajoși în teatrul de azi. Și e nevoie să învățăm să dăm credit tinerilor care știu să-și asume astfel de provocări. Și mă bucur tare că acest regizor curajos a ploieștean de-al meu 😉 Și tare mult îmi doresc să-l văd crescând, fiindcă ceva-mi spune că are multe de spus… Cât despre distribuția pe care și-a ales-o Sebi? Când am văzut numele de pe afiș, am știut că o să fie bun spectacolul. Nu că-s ai mei, dar Dana Vulc și Karl Baker sunt doi actori buni. Și sunt minunați împreună. Și ce fac ei cu personajele astea două nu e ușor. Și timp de o oră și jumătate nu se au decât unul pe celălalt acolo, pe scenă și fac ei cumva de aduc la viață o poveste la finalul căreia publicul rămâne o secundă mut, dând răgaz tensiunii pe care o lasă în urma lor pe scenă să se disipe înainte de a izbucni în aplauze.

Dana e fantastică. E atâta siguranță în jocul ei, e multă sensibilitate, e multă forță, e multă eleganță… Am mai văzut-o de atâtea ori pe scenă, dar niciodată cum am văzut-o în seara asta. Am rezonat cu Maria, am crezut-o, am înțeles-o, am urât-o când a fost de urât, i-am simțit durerea, am plâns odată cu ea… Și cred că pentru genul ăsta de roluri s-a născut fata asta și vreau neapărat să o mai văd făcând dramă. Iar Karl? Ei bine, el e responsabil de antieroul cu suflet bun – cu care s-a întâmplat să rezonez, la un moment dat prea dureros – și construiește un Sandro pe care nu știi dacă să-l iubești sau să te duci să-l pocnești. Ceea ce cred că e de bine. Are o energie faină pe scenă omul ăsta, știe să fie și puternic și vulnerabil și antipatic și sincer și carismatic și tot ce-i mai cere personajul. Și e un personaj care cere mult de la actorul pe mâinile căruia încape…

Dar iaca, s-a făcut târziu și am scris mult… Bref, pe scena teatrului din Ploiești se joacă începând de acum vreo săptămână un spectacol nou, frumos, tulburător, emoționant, provocator. Text bun. Foarte bun. Regizor tânăr, îndrăzneț și talentat. Actori care pun o părticică din sufletul lor în două partituri grele. Decor super mișto. Merită și banii pe bilet și nouăzeci de minute din timpul vostru 💙