Se joacă în seara asta la Târgu Mureș un spectacol foarte mișto a cărui avanpremieră a fost condamnată să nu se poată bucura de prezența spectatorilor în sală… Am văzut spectacolul în decembrie, un pic înainte de sărbători, live, online… Unul dintre puținele spectacole pe care mi-am dorit să le descopăr așa și pe care trebuie să fac neapărat în așa fel încât să-l văd în sală 🙂
Auzisem despre textul ăsta, nu eram sigură că Niște fete o să-mi placă neapărat. Ce rost are să mă ascund, am vrut să văd spectacolul pentru că juca Theo Marton, iar mie îmi place tare de el. Ca actor, nu săriți 😉 Și mă bucur mult că am dat o șansă poveștii ăsteia…
Niște fete e un spectacol cu tâlc. Are umor, dar are și emoție. Are tot ce-i trebuie ca să prindă ușor la public, dar are și substanță. E genul de poveste în care s-ar putea trezi oricare dintre noi și care te face să-ți pui întrebări… E despre iubire, și asta e fantastic. Pentru că avem nevoie de povești de genul ăsta mai mult ca niciodată… E despre regrete, despre a merge mai departe, despre a-ți lua inima în dinți, despre cât de tare pot durea, de ambele părți, lucrurile pe care nu găsim curajul să le spunem… Despre timp, și cum el nu vindecă întotdeauna… Despre relații, cu ce au ele mai bun sau mai puțin bun… Despre singurătate, despre sens, despre lipsa de sens în care trăiești atunci când îl cauți pe cel pe care-l iubești în toate brațele care se strâng în jurul tău…
Deși te face să râzi, textul lui Neil LaBute e o dramă care are să te învețe multe. Eu cel puțin așa am simțit… Iar ceea ce vedem la Compania Liviu Rebreanu a Naționalului de la Mureș e genul ăla de spectacol simplu. Curat. Fără artificii de regie ori scenografie, care mizează pe acel clișeic ce a vrut să spună autorul, pe cuvinte, pe gesturi mici, pe puterea privirii și-a rostirii și pe relația dintre el și fiecare ea care urcă, pe rând, pe scenă, pentru a putea ieși din viața eroului nostru…
Și că tot veni vorba de erou… Theo Marton e unul dintre actorii pe care eu îi admir, v-am mai spus asta… Și nu am fost surprinsă să-l văd venind, din nou, în fața publicului, cu un personaj însuflețit cu atenție milimetrică la detalii… Să simți, din fața unui ecran, ce simte personajul pe scenă nu e chiar atât de la-ndemână…Am simțit. Am plâns. M-a durut. Am înțeles. Am empatizat. Nu cred că s-ar fi întâmplat la fel dacă acolo, pe scândură, era chiar oricine altcineva…
Cât despre personajul în sine, nu vă lăsați amăgiți de eticheta de afemeiat. E mult mai mult acolo. E o tonă de psihologie în omul ale cărui haine și trăiri le îmbracă Theo pentru astea două ore și ceva, e un univers întreg… Și, pentru mine personal, e o bucurie că, într-o lume în care suntem tot mai preocupați și mai forțați de rigorile lui politically correct să exacerbăm uneori fără noimă feminismul, există povești care să ne amintească, cu finețe și fără a răni vreun sentiment, că bărbații sunt oameni cu suflet și emoții, cu sentimente care-i sfâșie, într-un fel sau altul, pe dinăuntru, cu dreptul de a fi vulnerabili și de a fi iubiți… Povești, și oameni care să le spună, așa cum sunt Theo și Laura Moldovan, care semnează regia spectacolului ăstuia.
Și nu, să nu credeți că nu am observat că mai sunt și, ei bine, niște fete pe acolo. Șase actrițe, șase personaje care dau sens poveștii și vin să întregească dimensiunea psihologică a acestei ecuații teatrale… Personaje pe care, privindu-le prin prisma propriilor mele trăiri și experiențe, le-am iubit și le-am înțeles mai mult sau mai puțin, dar pe care mă bucur că le-am întâlnit…
Dar iată că am zis că scriu repede câteva rânduri, și m-am lungit la vorbă, și vă rețin prea mult din alea voastre… Long story short, aș zice că Niște fete e un spectacol pe care nu strică să-l vedeți. Poate în sală, poate de la voi de acasă atâta timp cât cei de la teatru mizează încă pe transmisiunile live ale spectacolelor 🌟
Cultural.21 