INTERVIURI · OAMENI DE TEATRU · TEATRU

INTERVIU. Radu Micu: Cred că e foarte important cum tratezi publicul, ca actor…

Întâlnirile cu actorii mei preferați sunt cele mai frumoase, dar si cele mai grele. Pentru că oricât mi-aș repeta că și ei sunt tot oameni, am emoții cât mine de mari… Radu Micu e unul dintre oamenii pe care-mi place la nebunie să-i văd pe scenă. Pentru energia lui, pentru că face teatru cu tot sufletul, pentru că poate să joace cam orice… Și nici nu știți ce bucurie a fost să pot să-l iau la întrebări pe terasa de la Angelo Grasso într-o sâmbătă in care nu era nici vară, nici toamnă…

Te las să te prezinți cititorilor, până mai scap eu de emoții…

Hmm… Ce aș putea să spun despre mine? Sunt actor, după cum știi. Joc deja de vreo douăzeci de ani. După facultate am rămas în București, dar am avut ocazia să joc și prin țară. Și să fac film. Destul de mult film, mai ales producții străine… A, și mai sunt și campion național la tir cu arcul. În 2013 dacă mai țin bine minte…

Wow…

A fost o pasiune născută din disperare. Nu se întâmplau lucrurile așa cum ar fi trebuit la noi în meserieși a fost chestia asta… Atunci din disperare. Acum iată că s-a născut o altă pasiune din liniște. Gătitul…

Hai să vorbim despre gătit…

Aveam de ceva timp chestia asta în mine. Dar deja de ceva vreme, de vreun an jumate așa, măinteresează mai mult decât gătitul în sine. Mă interesează tehnici, combinații de arome… Și dintr-una în alta, am dat peste nici rețete foarte vechi. De fapt, am primit de la sotia mea o carte cu rețete foartevechi. Și împreună cu un prieten, Bogdan Albulescu, ne-am gândit să facem toată antropologia astaculinară pe care o să o descoperim în bucătăria autohtonă. Și ne-am gândit să și filmăm aventura asta, alături de regizorul si prietenul nostru Cătălin Bugean

Mai ales că tu si Bogdan ați mai avut un proiect împreună, nu?

Da, în urmă cu câțiva ani am încercat o emisiune. Se numea Fără granițe. A fost un proiect din care am învățat mult, a fost o eliberare frumoasă pentru corp și minte, ne-am distrat foarte bine..

Iar acum reveniți cu Rețete Povestite

Da. Acum nu mai e distracție, chiar deloc. E chiar cercetare, în adevăratul sens al cuvântului… Și chiar mi se pare că e nevoie de chestia asta. Ideea asta de tradițional românesc… E foarte greu, la cât de multe influențe avem, la câte culturi și civilizații au trecut pe aici, să poți să susții că e ceva neaoș românesc… Când ne-am apucat de chestia asta, am fost chiar șocați. Deși și eu și Bogdan mâncăm tot felul de lucruri. Papilele noastre gustative sunt obișnuite cu experiențele noi. Dar se foloseau atât de multe arome, unele dintre cele mai puternice, și în atâtea combinații… Au fost niște gusturi care chiarne-au purtat în trecut.

Ai știut de la început ce formă vrei să îmbrace proiectul ăsta?

De vreun an voiam să fac ceva pe latura asta, dar nu găseam direcția. Nu voiam să prezint o emisiune de gătit, să prezint rețete. Și acum, în toată perioada asta în care am stat în casă, încercând să-mi pierd cumva timpul cu folos, să dau un sens cumva, am tot căutat în zona asta. Și am găsit niște băieți care gătesc în liniște, la marginea pădurii. Atmosfera asta, felul în care prezintă rețeta, procesul… De la ei mi-am luat inspirația și am conturat ceea ce facem noi acum…

E extrem de profi totul și foarte mișto gândit. E reconfortant să descoperi conținut online făcut așa, după toată perioada asta în care oamenii s-au dus spre online cumva alandala și care cum a nimerit… Cât muncă e în spatele fiecărui episod?

E multă muncă. E fain că e un proiect în continuă schimbare. Nici noi nu știm ce urmează să mai descoperim de-a lungul cercetării… Și e foarte viu totul. Dar da, e muncă. La fel ca la orice alt proiect care vrei să iasă bine. Dar băieții sunt foarte talentați și de asta nu se simte. Cătălin, care filmează, face regia, montează, e foarte talentat. Apoi, pe lângă noi trei s-au mai alăturat oameni proiectului…

Și pe lângă muncă, să oferi conținut online la calitatea asta nu e ieftin. Chiar dacă multă lume nu conștientizează pe deplin treaba asta… Cum vă susțineți în aventura voastră?

Noi credem că din puțin poti sa faci mult, mai ales când pasiunea pentru gătit e mai mare decât orice. Fiecare dintre noi a venit cu propriile resurse pentru acest proiect, cu talentul fiecăruia și cu ce-am găsit fiecare pe-acasă. De la vesela moștenită de la părinți, până la camera pe care o folosim la filmări. Avem prieteni care ne sustin în acest proiect cu hainele pe care le purtăm la filmare, prin care încercăm să ne apropiem de atmosfera de demult în locația superbă unde filmăm.  

Ați schimba conceptul dacă să spunem că mâine ar apărea un sponsor care v-ar lua de pe umeri grija costurilor, dar v-ar impune cum să arate emisiunea?

Când am pornit la drum cu acest concept ne-am ghidat dupa câteva valori: să fie simplu, dar cu gust, să spună o poveste și să stârnească curiozitate, să inspire. Chiar zilele trecute am primit de la unul dintre următorii noștri din social media un mesaj însoțit de o poză cu una dintre rețete noastre, Budincă de carne. Semn ca oamenii încearcă la rândul lor să reproducă rețelele pe care le încercăm și noi. Și asta ne bucură și ne îndeamnă să mergem mai departe. Poate sponsor e mult spus… Mai degrabă noi vedem un partener cu care să ducem Rețete Povestite mai departe, cu aceleași valori ca ale noastre.

Ai amintit mai devreme locația, care e cu adevărat superbă. Ați știut de la început unde vreți să filmați, cum trebuie să arate “scenografia” proiectului?

Cam da. Am știut că trebuie să fie în natură. Mie unul mi se pare mult mai atractiv să vezi o pădure, un lac, ceva de genul ăsta, decât o bucătărie ultra modernă. Deocamdată am găsit locul ăsta. O vie superbă. Lucrăm extraordinar de bine cu cei de la Corcova. Ne-au ajutat enorm, a fost o bucurie că le-a plăcut proiectul și o să filmăm câteva episoade bune aici… Apoi, ne-ar plăcea desigur să ne și plimbăm, cu conditia să putem găti la foc și în natură.

E superbă lumina la voi acolo…

Chiar e. Noi nu ne folosim de echipament de lumini, pentru că natura ne oferă un spectacol la fiecare răsărit și apus…

Și de acolo toată magia!

Da. Vrem neapărat ca fiecare videoclip să vină cu o calitate a imaginii foarte bună… O să vedeți în episoadele următoare cât de frumoasă e toamna cu lumina ei gălbuie și caldă 🙂 Ne trezim la patru dimineața. La cinci începem filmarea. Apoi seara, la apus, mai filmăm un episod. Am încercat și trei episoade într-o zi, dar aproape că am leșinat de cald toți trei și am zis să o lăsăm mai ușor.

Și acum, că se mai strică vremea?

Noi vrem să gătim inclusiv dacă ninge. E o atmosferă. Lăsăm natura să fie un personaj din poveste și să improvizeze. Am filmat și pe ploaie, deja. Mie îmi place și ninsoarea, mă înțeleg bine cu frigul…

Cum e cu ingredientele? Se găsesc ușor?

Foarte ușor. Impoartantă e calitatea. Trebuie să fie carne bună, un anumit tip de carne în funcție de preparat… Dar sunt atâtea măcelării, afaceri mici în general, care îți oferă exact ce trebuie… Iar în România găsești atât de multe ingrediente, cum nici nu te aștepți…

Ai zice că mâncăm mai prost acum, decât pe vremuri?

Din punct de vedere nutritiv, nu. Mâncarea de atunci e extrem de grea. Are grăsime, are textură… Și orice mâncare savuroasă implică grăsime. Nu poți să obții gust fără grăsime… Dacă privim nutritiv, mâncăm mai bine. Dacă ne referim la gust, nu știu ce să zic… E greu de comparat. Bucătăria e vie, e altceva acum… Iar altceva nu trebuie să fie neapărat mai bun sau mai rău…

Dar nu te-am întrebat, cum ai început să gătești? De voie sau de nevoie?

Eu am început să gătesc când am venit în București, la facultate. Fiind în cămin, trebuia să fac ceva de mâncare, că nu suportam ideea să mănânc numai sandvișuri și ce mai primeam pachet de acasă… Și atunci, eu fiind de acasă învățat cu ideea asta, nu mi-a fost greu să mă apuc de gătit la modul serios. Când eram copil mergeam cu tata la pescuit, la vânătoare. Tata gătea acasă. La noi în casă s-a gătit mereu… Și plus de asta, faptul că găteam îmi dădea o stare de bine în cămin. Era așa o senzație de acasă…

Acum dacă tot ai pomenit de facultate, hai să vorbim și de teatru… Spuneai inainte de interviu, că pentru tine e o meserie în care nu simți că muncești. Pentru că o faci din pasiune… Dar știm foarte bine că e o meserie extrem de grea…

Pasiunea face într-adevăr să ți se pară că timpul trece altfel, să nu privești greul ca pe o corvoadă. Dar da, e o meserie care te solicită mult. Obosești uneori. Și ai 12 ore de filmări și nu ai voie să obosești…

Și cum e când vezi că foarte mulți oameni nu se opresc două secunde să vadă ce presupune – fizic și emoțional – munca unui actor, când iau totul de-a gata? Pe mine asta mă frământă…

Sunt momente în meseria asta când îți vine să te lași. Am trecut și eu prin asta. Cinci ani în care nu am fost angajat nicăieri. Patru ani în care am făcut producție de film. Asta însemnând de la cărat scaune pe set la hârtii în birou… Dar, uite că slavă domnului, s-au aliniat astrele și am ajuns la Teatrul Excelsiorși m-am întors în lumea asta a actoriei. Pe care nu aș fi vrut niciodată să o părăsesc cu adevărat, dar așa cum spuneam, sunt momente în care îți pui întrebări…  

Și din nou, ceva ce mă frământă pe mine… Nu-i cu nimic mai simplu să faci teatru pentru publicul mic, nu-i așa?

În primul rând eu nu tratez publicul pe categorii, că-s copii sau oameni mari. M-am autoeducat să fie așa în facultate… Și nu tratez diferit spectacolele pentru diferit de cele pentru publicul adult. Depun același efort, aceeași emoție… Mi s-ar părea trist dacă nu aș face asta. Mi s-ar părea că mă omor eu singur ca actor… Niciodată nu am putut să joc de serviciu, să nu mă implic… Iar publicul tânăr dacă nu ești bine pe scenă, se pierde în sală… Joc la Excelsior de trei ani, dând tot ce am eu mai bun. În Prâslea cel voinic, de exemplu, am rolul principal. Duc tot spectacolul, chiar mă găsesc de câteva ori singur în scenă. Nu se aude nici pâs în sală… Le dau timp, îi aștept, simt pulsul sălii și merg cu ei, simt dacă se pierd și îi aduc înapoi… Cred că e foarte important cum tratezi publicul, ca actor. Dacă tratezi publicul cu respect, indiferent că e mic sau mare, și publicul te va respecta pe tine…

Prin prisma actorului care joacă pentru copii și prin prisma tatălui, cât de important e să-i aducem pe cei mici cât mai frecvent la teatru?

Cred că e necesară orice formă de manifestare culturală pentru un copil. Că-i citești o carte, că vine la teatru, că ascultă o muzică clasică de mic… Toate astea contează în felul în care se dezvoltă un copil… Acum dacă societatea vrea sau nu să înțeleagă chestia asta, e altă poveste…

E vreun rol care a venit la pachet cu un record de provocări?

Hmm… Procesul de creație la fiecare rol e diferit. Si atunci e destul de greu să-ți dau un răspuns… Eu de fiecare dată m-am aruncat cu tot ce-am putut în construcția unui personaj. Poate că nu mi-or fi ieșit toate așa cum trebuie, dar am fost acolo pe deplin, intenția mea de a le proiecta așa cum am simțit a fost acolo… Mie îmi place mult să mă joc cu personajele, să le compun…

Cum diferă un personaj de poveste de unul dintr-o piesă de teatru pentru oameni mari?

Când vorbim de piesele pentru copii, de cele mai multe ori nu e atât de bine schițată traiectoria personajului, nu e o tipologie clară care să reiasă din text. Și ca să-ți iasă, trebuie să vii să creezi tu una… De exemplu, zmeul. Toată lumea știe că e rău. Dar dacă tu zmeul ăla îl faci rău pentru că la rândului lui a pățit ceva și îi creezi o motivație reală, atunci el devine privibil. Are un subtext. Nu e doar o formă. E un suflet, care le are și el pe ale lui…

Film. Ne spuneai la început că ai jucat până acum în mai multe producții străine, decât în filme românești. Să întreb de ce?

Întrebarea asta să știi că mi-am pus-o și eu. Nici cu nervi, nici cu supărare, nici cu părere de rău, dar m-am întrebat… Am făcut mult film pentru afară pentru că uite, slavă domnului, vorbesc foarte bine engleza. Cu accente, cu nuanțe, cu tot… N-am prea făcut film românesc pentru că nu cred că mi s-a oferit oportunitatea… Nici nu avem o piață foarte mare în zona asta. Ies câteva filme pe an și suntem mii de actori… Și mai e faptul că afară am avut ocazia să filmez niște povești. La noi nu se face genul ăsta de filme, care să spună povești… Dar pentru mine e ok așa… Uite, ultimul film pe care l-am făcut e Dhampir. Film italian, după niște benzi desenate. A fost pentru prima dată când am jucat cu story board-ul înainte, fiindcă primisem benzile desenate. Și au făcut personajul meu unu la unu cu cel din comics-uri, ceea ce a fost genial. A fost foarte mișto, o întâlnire minunată și cu regizorul și cu colegii…

Întrebarea aia clișeu din orice interviu cu actori… De ce actorie?

La întrebarea asta nu pot să-ți răspund concret… Îmi doresc să fiu actor de la șase ani. M-a dus mama la teatru, la Harap Alb. Și îl juca un actor, nu mai rețin cine, un tip blond cu părul lung… Și când a zburat calul – evident, ridicat la ștangă – și pe dedesubt s-au ridicat niște aripi, ceva, am rămas wow… Și îmi amintesc că am întrebat-o pe mama dacă băiatul ăla câștigă bani. Aveam eu noțiunea asta cumva, că banii trebuiesc câștigați… Și ea mi-a zis Da, e o  meserie. Și eu am zis Asta vreau și eu să fac…

Au și actorii idolii lor? 

Cred că da. Când ești tânăr cred că ai niște pasiuni, niște fixații, dacă putem să le spunem așa… Dar apoi cu trecerea timpului, când începi să te descoperi tu ca actor, cauți să vezi în tine unele lucruri, bucuria aia pe care o vedeai în ceilalți, și încep să dispară chestiile astea… Eu am avut și niște experiențe, a trebuit să trec prin niște etape. Am jucat cu niște nume. Gen Bob Hoskins, la care eu mă uitam ca la un zeu când eram mic. Și a trebuit să joc cu el, să mă duc să-l scuip și să-i dau un cap îngură… Știi cât de greu mi-a fost? Pentru că el era undeva sus pe un piedestal pentru mine… Și el a fost mega om cu mine, și m-a luat deoparte și am stat de vorbă și abia după ani mi-am dat seama ce a făcut el cu mine atunci, cât de mult a contat discuția aia… Și ușor, ușor i-am coborât pe toți de pe piedestal și pot să lucrez cu oricine acum fără emoțiile alea de atunci. Cred. Că dacă e să fie DeNiro, cred că tot tremur un pic…

Există un actor, un spectacol sau un film care să te fi influențat așa, în mod deosebit? Dincolo de Harap Alb, desigur… 

Da. Prin liceu cred, mi-a plăcut foarte mult de Robert Downey Jr în Chaplin, unde a făcut ceva… Cum să spun… Aur. Și prin prisma lui pot spune că l-am îndrăgit și pe Chaplin și așa am ajuns să-i descopăr toate filmele.

Ai trecut prin ceva roluri și personaje, de facturi diferite în teatru? Ce n-ai făcut până acum?

Un rol de compoziție. Am stat cam în zona vârstei mele cu personajele. De multe ori, la începutulcarierei chiar mult sub, având o față așa, mai de puști… Dar n-am făcut până acum nimic major de compoziție…

Ultima întrebare. Dacă ai putea avea orice super putere din lumea asta, ce ai alege?

Hmm… Să manipulez timpul. Să pot să mă joc cu timpul, asta ar fi 🙂

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.