Aici nu-i de joacă. Dă-ți dreptul să fii om…

Nu știu alții cum sunt, dar eu nu sunt printre cei care caută „divertisment” atunci când merg la teatru. Pentru mine teatrul e un soi de templu. Un loc în care merg să fiu singură cu gândurile mele, să-mi pun întrebări, să dau piept cu răspunsurile, să mă regăsesc pe mine. Merg la teatru să mă eliberez, să visez, să las acolo, în întunericul sălii, să ardă tot ce-i de ars în mine… Și se întâmplă uneori câte un spectacol care mă face să mă cutremur și care-mi întoarce lumea cu susul în jos… Așa cum a fost și acest mi-nu-nat Aici nu-i de joacă de la care am plecat cu lacrimi în ochi…

Auzisem multe despre spectacolul ăsta de la Nottara, dar nu credeam că mă va răvăși așa… Două actrițe – și ce actrițe! – și o poveste care, sub masca unei comedii fine, vorbește despre niște lucruri atât de serioase… Catrinel Dumitrescu – pe care o iubesc – și Victoria Cociaș fac două roluri… Cum să zic eu? Fantastice. Demențiale. Supercalifragilistice. Și care sunt orice, numai la îndemâna oricui nu… Două personaje care te vor face să râzi. Doar ca să te ia mai ușor cu ele în poveste. O poveste care, dincolo de vălul fin al comediei, are atât de multă profunzime. Și emoție. Și subtext. Și durere. Și înțelepciune…

Aici nu-i de joacă e genul de spectacol care spune niște adevăruri pe care ne tot ferim să le auzim cu blândețe. Are culoare, are ritm, are echilibru și are, mai presus de toate, să ne învețe că da, cu sufletul nu-i de joacă… E despre oameni povestea pe care o spun Alex și Isabelle. Despre oameni, despre singurătate, despre iubire, despre ce contează cu adevărat at the  end of the day… Despre prietenie, despre iluzie, despre adevăr… E un spectacol cum – de ce să nu spunem lucrurilor pe nume? – nu mai sunt prea multe. Curat. Simplu. Jucat din tot sufletul. Lin. Uman. Profund uman, cum îl definește chiar Catrinel Dumitrescu… Atât de  onest, de viu… Atât de, cum ar spune englezii, touching…

Mă bucur. Mă bucur enorm că am ajuns în sfârșit la spectacolul ăsta. Mă bucur că am avut șansa să descopăr o bucățică de teatru făcut așa. Din inimă, pentru inimă… Mă bucur că am râs și-am plâns alături de două actrițe pe care le admir. Mă bucur de întâlnirea cu două personaje în care m-am oglindit atât de mult, pe care mi-a fost ușor să le iubesc, să le înțeleg, să vreau să fug pe scenă și să le îmbrățișez, iar la final, să le păstrez în suflet… Mulțumesc!