Întreb fiindcă tare mi-a plăcut și tare aș vrea să revăd spectacolul ăsta… Un spectacol la care nici n-aveți idee de când tot încercam să ajung… Fiindcă Teatrul Evreiesc e unul dintre locurile în care ceva mă face să mă simt mereu ca acasă. Fiindcă aici nu am dat până acum de niciun spectacol care să nu mă emoționeze… Și fiindcă eu când aud de povești cu demoni și alte ființe supranaturale nu prea pot să rezist tentației… Dar să revenim mai bine la spectacol, până nu divaghez eu înspre treburi esoterice 😉
Așadar, Teibale și demonul ei… O poveste care m-a câștigat din prima clipă. Am simțit că mi se dezvăluie cumva o părticică dintr-o tradiție, dintr-o cultură pe care nu mă mai satur să o deslușesc… Și am avut în același timp șansa să descopăr un text de o profunzime uimitoare. Un text ca o metaforă, care prin ochii regizorului Szabó K. István prinde viață cu finețe și se transformă într-un spectacol care rămâne cu tine , spectatorul, multă vreme după ce ieși din sală… Un spectacol vibrant, plin de simboluri. O poveste care sondează cu eleganță și cu simplitate din aia super frumoasă câteva capitole un pic mai delicate ale psihologiei umane… O poveste cu tâlc despre iubire și orgoliu… Despre dorință și iertare… Despre cât de ironică poate fi uneori soarta de care s-ar putea să fim mai responsabili decât credem… Despre superstiție. Și despre demoni. Demonii aceia cu care fiecare dintre noi ne luptăm mai mult sau mai puțin fățiș în sinea noastră…
Dar oricât m-aș strădui, mi-e greu să pun în cuvinte toată încărcătura cu care vine spectacolul ăsta, fie că vorbim de text ori – mai ales! – de subtext… E genul ăla de spectacol care se cere simțit, nu povestit. Genul de spectacol la care e musai să mergi cu mintea și cu sufletul deschise. Și de la care pleci, după vreo optzeci de minute, un pic mai înțelept… Teibale și demonul ei e un amestec feeric de vis și realitate. De sacru și profan. De spiritual și de senzual. De sufletesc și de trupesc… E un soi de puzzle în care fiecare piesă e un simbol. Un tablou conturat cu precizie matematică, menit să introducă privitorul într-o dimensiune pe cât de fantastică în aparență, pe atât de vie și de reală în esență!
Cât despre partea actoricească? Ei bine, o distribuție foarte faină și doi protagoniști remarcabili… Avem de-a face cu un Mircea Dragoman super mișto. Cum numai în vis un demon se arată, cum s-ar zice… 😉 Un demon perfect creionat, cu finețe și sensibilitate… O interpretare caldă și onestă. Un personaj cu care, din motive foarte personale, am empatizat peste măsură… Un personaj construit cu multă pricepere de către un actor care știe să fie atât de uman. Atât de puternic și deopotrivă fragil. Pur. Și al naibii de sexy în pielea lui Alchonon… Și mai avem de-a face cu o Teibale superbă, creionată foarte riguros de Alexandra Fasolă care jonglează cu o nonșalanță cuceritoare cu toate stările și emoțiile pe care le trăiește personajul ei… E frumoasă, e jucăușă, e serioasă, e nebună de dorință, e trufașă, e ingenuă pe alocuri… Te cucerește cu jocul ei, la fel ca și Mircea…
Nu, nu înțeleg prea mult idiș. Deși tare mi-aș dori să învăț… Dar nu o dată m-am trezit luându-mi ochii de la supratitrare și privind doar la ceea ce se petrecea acolo, pe scenă. La povestea asta magică. La personajele astea care m-au făcut să mă întreb obsesiv oare ce-aș fi făcut eu în locul lor… Dar ce să ne mai lungim la vorbă? What I’m trying to say e că mi-a plăcut mult spectacolul ăsta. Și abia aștept să-l mai văd de vreo cinci, șase ori măcar!
Cultural.21 