INTERVIU. Ioana Calotă: E un privilegiu să fii artist!

Pe scenă, Ioana Calotă e un izvor nesecat de energie. Și abordează atât de ușor orice registru. Și emoționează publicul. Și-l face să râdă. Și iubește meseria de actor ca pe ochii din cap. Și e o bucurie să te întinzi la povești cu fata asta… Așa cum am avut eu privilegiul într-o zi superbă, la Bernschutz, la Universitate… Despre ce-am vorbit? Citiți voi în rândurile ce urmează! 🙂

Niciodată nu știu cum să încep și eu un interviu așa cum se cuvine, așa că uneori merg pe varianta Sună un prieten… Deci uite, intru direct în subiect cu o întrebare venită din public. De la cineva foarte drag mie care, ca și mine de altfel, s-a îndrăgostit de unul dintre spetacolele tale… De Asta-i ciudat, adică 🙂 Pe scurt, la câți oameni talentați avem, de ce nu se face la noi mai mult musical?

Hmm… Păi vezi, noi nu avem cultura asta a musical-ului… Am avut înainte, pe vremea lui Tănase, care a fost extraordinar. Și era extraordinar de iubit acest gen. Vorbim de teatrul de revistă de atunci. Un gen de varietăți. Sketch-uri, muzică… Dar la noi s-a scris puțin în zona asta, de musical. Păguboșii, acest text pe care l-am transformat noi în Asta-i ciudat, e un scenariu făcut de Gelu Colceag. Cu un libret compus de Eugen Rotaru, pe muzica lui Laurențiu Profeta. Un fel de remake, după Miron Radu Paraschivescu. Textul a fost pus în scenă imediat după Revoluție la Nottara, cu foarte mulți actori mari. A ieșit foarte bine, a avut un succes nebun. Au fost și în America cu spectacolul… Mi-l aduc și acum aminte pe George Alexandru – Dumnezeu să-l odihnească! – cum stătea sus la bar la Nottara și cânta O căsuță… El era Șarpe în distribuția de atunci… Și trăiam toți cumva în teatru cu o nostalgie… Ne gândeam cât de frumos a fost spectacolul… Iar doamna Diana Lupescu – care a și jucat Mangelica în spectacolul din anii ’90 – s-a gândit să reia Păguboșii. Și uite așa s-a făcut practic o reverență primului spectacol… Dar revenind, din păcate nu prea se scrie în România musical. Pe lângă text trebuie să se compună muzică special pentru spectacol, să existe un libret, versuri… E puțin mai complicat… Asta a fost în general treaba Revistei și a Operetei la noi. Dar asta mai mult pe musical-uri celebre, unde nu se insista atât de mult pe actorie, ci pe cântat… Iar teatrul muzical este o formă de artă specială, pentru un anumit public. Pentru o anumită zonă… Și cum spuneam, noi nu avem cultura asta încă. Dar cred că ușor, ușor o să o dezvoltăm…

Dar văd bucuria cu care jucați voi. Aveți tot ce trebuie pentru genul ăsta de teatru… Nu e frustrant că nu se fac mai multe spectacole în zona asta, că nu ne grăbim să dezvoltăm o dată cultura asta a musical-ului?

Iei lucrurile așa cum sunt… Poate că nu trebuie să ne mai concentrăm atât de tare pe ce nu e, decât dacă transformăm asta într-o dorință, dacă luptăm pentru treaba asta. Atunci Dumnezeu cu siguranță, dacă vede cât ești de implicat, te ajută… Eu am fost în facultate la o secție de musical. Am avut un profesor din America. Un profesor de culoare, extraordinar. Special pe zona de musical. De la el am învățat foarte multe. Am avut un spectacol la Casandra, Little Shop of Horrors. Din anul I am jucat și s-a jucat ceva. A fost o bucurie. De acolo am luat eu microbul ăsta…

Actoria de musical e specială, nu-i așa?

Actoria de musical este foarte mișto. În primul rând ești actor. Și după aceea, mult după aceea, ești cântăreț. În primul rând tu ești actor. Și tu cânți cu felul tău de a fi. Al personajului tău. Nu se așteaptă nimeni să rupi scena cu talentul la cântat. Importantă este atitudinea. Important este personajul. Vorbim despre niște oameni care de emoție nu mai au cuvinte și încep pur și simplu să cânte… Asta înseamnă musical. Personajul nu-și mai poate manifesta trăirile decât așa, cântând… De fericire, de nefericire… De disperare, de iubire… De toate sentimentele duse în punctul în care nu se mai poate altfel 🙂

Dacă tot am ajuns la studenție și începuturi, hai să pun întrebarea aia standard de interviu… Cum ai ajuns să faci actorie?

Asta mi-am dorit dintotdeauna! Când eram mică, eram foarte extrovertită… Vorbeam cu toată lumea, cântam, dansam, râdeam… Apoi a venit o perioadă în care eram foarte eu cu mine. Am devenit foarte timidă, m-am inhibat. Și a ținut destul de mult perioada asta… Dar pe tot parcursul creșterii mele, a dezoltării mele ca om, teatrul a rămas o constantă… Dorința mea de a spune povești – că până la urmă asta înseamnă teatru, nu? – a rămas constantă… Chiar dacă la un moment dat, în liceu, am vrut să dau la filosofie, eu de fapt tot la teatru îmi doream… Și am venit în București, am fost la Școala Populară de Artă, unde am învățat noțiunile astea basic, am învățat ce presupune admiterea la actorie. Și asta datorită profesoarei mele de acolo, Petronela Lazăr, căreia îi mulțumesc pentru tot! Și am avut noroc, am intrat din prima. Iar de atunci viața mea este perfectă!

Vorbește-ne despre viața de actor…

Mie îmi place foarte mult! Mă bucur de fiecare zi. Asta nu înseamnă că actorul este mereu numai un zâmbet, se bucură, râde, spune bancuri, pe unde merge e sufletul petrecerii… În general actorii sunt foarte introverți. Foarte mulți dintre ei sunt niște timizi, în fapt. Doar pe scenă își dau voie să fie așa cum sunt ei în adâncul sufletului lor, plini de expresie…

Cum e trecerea de la spectator la actor, și viceversa? Cum se schimbă experiența teatrului?

În sală ești sub o magie. Iar pe scenă ești sub altă magie. Magia primirii, în sală. Magia dăruirii, când ești pe scenă… Când ești în sală, uiți că ești actor. Sau ar fi bine să uiți că ești actor… Să primești cu suflet de copil tot ce se întâmplă pe scenă… Trecerea? E o trecere naturală. Nu-ți pui probleme. Nu gândești prea mult… Te lași cuprins de poveste, de ceea ce ți se propune. E minunat să fii spectator. Un spectator generos poate fi și un actor generos. Și invers. Teatrul e ca viața. Cu cât trăiești mai deschis, mai bucuros, mai fără arme, cu atât vin lucruri mai frumoase. Cu cât te închizi, îți pui probleme, te înverșunezi, cu atât ți se întâmplă mai puține lucruri bune… E un fel de lege a atracției în tot și în toate…

Care e partea cea mai grea la meseria asta?

Așteptarea. Dorința de a lucra. Cele mai grele momente sunt cele când nu ai de lucru… Nu când ai de lucru și nu mai prididești… Așteptarea e grea. Și în momentele alea trebuie să nu cazi cu duhul. Trebuie să mergi înainte, să-ți vezi de treaba ta… Să te păstrezi în starea aia curată, de vas gol. În care să intre apoi, când vine momentul potrivit, ceea ce trebuie.

Dar partea cea mai frumoasă?

Când reușești să emoționezi publicul. Când simți vibe-ul ăsta din partea lor. Pentru că da, se simte… Și e o chestie extraordinară. Să simți că povestea ta a ajuns în sufletele lor? E absolut dumnezeiesc sentimentul ăsta! Coboară pur și simplu îngerul… E genial, e minunat. Numai pentru asta, numai pentru clipele astea merită să trăiești în meseria noastră. E o magie. Un miracol…

Crezi că ai (mai) putea să te lași de teatru? Sau e una dintre meseriile care-ți intră în sânge?

Nu vreau să mă las. Nici nu-mi pun problema. Doar dacă – Doamne ferește! – sunt forțată de cine știe ce împrejurări… Dar nu, în niciun caz. Teatrul e… Nu pot să-i spun nici măcar drog, că și de droguri te poți lăsa… E o iubire. O iubire mare. Care nu trece niciodată!

Mai știi care a fost primul spectacol pe care l-ai văzut?

Primul spectacol pe care l-am văzut și care m-a impresionat… De fapt, sunt două. Preșul, de Băieșu, cu care teatrul din Craiova a venit la noi la Roșiorii de Vede. Iar al doilea a fost la Teatrul de Vară din Mamaia. O scrisoare pierdută în regia lui Ciulei. Cu Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț. Eram mică atunci și mi-am dorit să fiu actriță o dată în plus.

Prima experiență pe scenă? Îți mai aduci aminte?

N-a fost prima experiență, dar a fost prima de care îmi aduc aminte cu un impact negativ… Eram comandant de detașament, pe vremea lui Ceaușescu. Cred că aveam vreo 8 ani. Trebuia să spun o poezie pe scenă. Era o serbare de 1 iunie, sau ceva de genul ăsta… Eram cu un Șoim al Patriei lângă mine, care a știut poezia perfect. Iar eu m-am blocat complet. Erau sute de oameni în fața mea și eu am avut un blanc total… A fost groaznic… Atunci a început și s-a terminat universul pentru mine. Au căzut atât de greu clipele alea… M-am înclinat ca și cum spusesem ce aveam de spus, lumea m-a aplaudat și am ieșit de pe scenă. Dar nimeni nu a știut ce se întâmplă în sufletul meu… Uitarea aia a fost groaznică… M-am blocat de emoție, când am văzut atâta lume… Mi se șoptea din culise poezia și eu nimic. Era o poezie scrisă de tatăl meu, pentru mama. Din punctul de vedere al copilului. Era ceva ce știam clar, dar când am dat cu ochii de atâta lume… A fost un coșmar… În rest, am amintiri foarte frumoase de pe scenă 🙂

Dar din seria experiențelor delicioase și a “accidentelor” amuzante?

A, sunt o grămadă aici… Colegi care-ți fac tot felul de glume, de exemplu. În loc de cățel de jucărie te trezești cu o găină. Și de, trebuie să joci cu găina. Intri în scenă și îți faci treaba așa, cu găina… Sau vreun cățel viu, care pleacă prin sală… Sunt tot felul de momente, toate extraordinar de frumoase, când pur și simplu se produce o întrerupere și de spațiu și de timp și de tot. Pe scenă, cu atâția martori, când doar tu și colegul tău știți ce trebuia să spuneți și un se mai întâmplă chestia aia și pur și simplu unul din voi uită și cine e și ce caută acolo și trebuie să salvezi situația asta… Momentele astea sunt agonie și extaz… Uitarea este groaznică pe scenă, da. Dar și atunci trebuie să fii pe fază. Să tratezi totul cu umor, să un intri în panică. Altfel, am întrerupt și spectacole pentru că se vorbea în sală sau alte chestii din astea. Tot accidente, dar mai puțin delicioase…

Există public bun și public prost?

Nu. Există public viu… Există și public nepregătit. Defazat. Neconcentrat. Nu pot să-i spun prost… E de ajuns să fie pe dinafară câțiva sau să vrea să facă atmosferă proastă, ca să se strice o sală întreagă. Dar în general acești oameni se simt și ies singuri… Sau dacă rămân în sală, de multe ori sunt până la urmă câștigați de spectacol, de poveste.

Oamenii de multe ori nu realizează cam câtă muncă e în spatele unei povești de pe scenă… Care e momentul cel mai complicat în construcția unui spectacol?

Momentul cel mai complicat – care poate că nu apare mereu, dar apare destul de des – e atunci când nu iese nimic… În majoritatea cazurilor, înainte de premieră. Când mai sunt câteva repetiții și se pierde încrederea, siguranța… E și un reper… Bine, poate fi și o credință falsă… Se spune că dacă n-ai această criză în crearea unui spectacol, n-o să fie un spectacol bun… O criză în care să-ți vină să-ți iei lumea în cap… Un moment în care nu mai înțelegi nimic, nu mai știi de unde să o apuci… Te simți în aer, fără plasă de siguranță… Nu mai știi ce vrea regizorul ăla de la tine. Sau ce vrei tu de la el. Sau de la personaj…

Se întâmplă să intri în conflict cu personajul?

Da, bineînțeles… Dar vezi, noi aveam toate arhetipurile astea în noi. Totul e în noi. Noi suntem tot ceea ce există pe lumea asta. Așa că tu intri în conflict cu partea din tine care nu-ți convine. Și pe care nu vrei să o scoți la suprafață, să o arăți lumii. Dar ea există. Într-o formă latentă, ea e în proporție mai mică sau mai mare în interiorul nostru. Eu sunt suma tuturor existențelor de pe pământul ăsta. Și tu la fel. Noi toți la fel…

Un personaj de care îți e dor? Sau un spectacol? E greu când nu se mai joacă un spectacol?

Off… E cea mai frumoasă întrebare care mi-a fost pusă într-un interviu… Nimeni nu m-a întrebat cât de greu este atunci când nu se mai joacă un spectacol… Doamne, e atât de greu. E ca și cum trebuie să te desparți de o parte din tine… Oricum, păstrezi în tine toate personajele astea. Și mie îmi e dor de toate spectacolele. Și alea bune și alea proaste. Și alea care mi-au adus bucurii și alea care mi-au adus eșecuri, între ghilimele… Mi-e dor de toate și îmi pare foarte rău că se renunță atât de ușor la spectacole. Și se renunță pe principii de neînțeles… Se renunță la spectacole mari din niște criterii absolut pecuniare. Sau din neputința unora de a programa cum se cuvine, ori a altora de a vinde… Sau din alte interese… Și e trist, că sunt teatre care își permit să păstreze în repertoriu niște spectacole. Dar totuși renunță la ele… Și da, pentru noi e greu. E ca orice despărțire…

Reacția publicului sau ochiul criticului? Pentru ce îți faci mai multe griji?

Reacția publicului, clar. Din păcate la noi critica nu mai are prea mare importanță… Nu prea mai citim cronici și îmi pare foarte rău să spun asta. Citim cronici dacă simțim așa, o privire binevoitoare asupra muncii noastre. Bine, vorbesc acum în numele meu. Nu mă iau după cronici. Sunt și eu om, sunt și eu sensibilă… Și chiar dacă mă laudă pe mine un critic, dar vorbește de rău spectacolul sau regizorul sau vreun coleg… Nu știu ce să zic… Sunt chestii prea meschine. Nu se mai vede necesitatea actului artistic, dorința… Altfel era critica de teatru odată. Și de asta prefer să nu mai citesc ce se scrie acum… Pentru că te influențează, te afectează. Te afectează când vezi că e mai mare bucuria de a lovi, decât bucuria de a construi…

E doar impresia mea, sau un personaj se schimbă ușor, ușor de la un spectacol la altul?

Da, așa e. Un spectacol care se joacă cinci ani, șase ani… Dacă ar fi filmat la premieră și apoi după niște ani s-ar putea vedea cât se schimbă… Povestea e tot aia, traiectoriile sunt tot alea, costumele, coafurile… Vorbele sunt aceleași, dar totuși trăirile sunt ușor schimbate. Pentru că suntem oameni. Teatrul e viu. Și asta e frumos la teatru. Un film făcut în ’70 e același de fiecare dată când îl vezi. E o peliculă. Dar aici e un om viu, care spune o poveste. Cu aceeași voce, dar cu trăirile pe care le are el în momentul ăsta… Într-o seară ești mai bine, într-o seară ești mai prost. Într-o seară ești mai concentrat, în alta mai sensibil… Aceeași replică poate fi rostită cu același gând. Și totuși, e un duh inefabil care lucrează undeva și dă o diferență…

Dar pe tine ca om? Te schimbă meseria în timp?

Da, clar. Eu mă uit la mine. Sunt foarte diferită… Să fii artist îți dă o libertate de spirit foarte mare… Îți dă voie să trăiești mai liber, mai altfel… E un privilegiu să fii artist 😀

Ți-a fost sau îți e frică de ceva ce s-ar putea întâmpla pe scenă?

Când intri în scenă, intri ca și cum ai intra în arenă. Ești pregătit să ți se întâmple orice. Nu intri cu teamă. Intri cu bucurie. Cu dorința de a da tot ce ai mai bun în tine în orele alea cât durează spectacolul. Dar ai și conștiința faptului că se poate întâmpla orice și că ești pregătit să faci față… Da, există și o doză de frică. Și asta e mișto, până la urmă.

Există lucruri pe care trebuie să le simți într-un anumit personaj și care te afectează indubitabil pe tine, ca om… Cum te protejezi de chestiile astea?

Da, chiar există. Mai ales când joci o Julietă care se omoară din prea multă iubire, sau personaje negative, sau Lady Macbeth… Da, intri în zona aia. Îi înțelegi, urmezi pașii. Dar este și o detașare. Pentru că tu ești și în zona aia, ești și în afară, observator. E ca și cum ai fi și păpușă și păpușar… Trebuie să rămâi suficient în afară ca să poți controla. E o limită până la care se merge, ca să poți să-ți păstrezi sănătatea emoțională și mentală. Nu te duci în toate abisurile minții umane, că atunci pierzi partida. Dar te duci mult, pâna la limita limitei. Până acolo unde știi tu că poți merge…

Dar când joci comedie? Lumea crede că-i ușor, dar eu aș zice că nu-i chiar așa…

E foarte greu. Normal că există un spirit al comediei, pe care e super genial să-l ai de acasă. În ziua aia să vii vesel și plin de energie și să spui fiecare replică de parcă ar fi prima dată… Dar de foarte multe ori vii atât de trist la teatru, ai atâtea probleme… Dar te mobilizezi și urci pe scenă. Asta este arta actorului. Să lase cum poate bagajul personal și să-l ia pe al personajului. Iar comedia e cea mai grea!

Mai vin oamenii la teatru ca altădată? La spirit mă refer…

Oamenii vin în număr foarte mare la teatru. Iar spiritul e foarte bun. Trebuie însă să știi să-l orientezi… El vine la teatru, dar tu ce-i dai? E responsabilitatea ta să-i dai hrană pentru suflet și nu doar pâine și circ…

Se tot vorbește că ar fi nevoie de mai multe teatre… Așa să fie? Sau am putea începe cu o mai bună organizare în teatrele care există deja?

E loc și de teatre noi, e loc și de mai bine în teatrele care sunt deja… Numai să fie vorba de dezvoltare. De evoluție, nu de involuție. E loc pentru mult mai bine. Și pentru toată lumea. Și pentru teatru de stat, și pentru independent. Și pentru actori de tot felul. E loc.

Apropo de actori tineri… Te pregătește școala pentru ce urmează?

Da. Cel puțin pe vremea mea te pregătea… Nu știu acum cum mai e…

Pasiunea ta pentru teatru e evidentă, ți se citește în privire pe scenă… Dar film?

Mi-ar plăcea tare mult… Este ușor altă meserie. Am făcut și n-am făcut film până acum… Dar mi-ar plăcea foarte mult. Și televiziune mi-ar plăcea. Televiziune în sensul de filme de televiziune, seriale… Dar să fie chestii de bun gust… De exemplu, mi-a plăcut foarte mult experiența din Las Fierbinți 😉

N-ar fi loc și de mai mult teatru TV?

Ba da. Se face teatru TV, dar din păcate prea puțin… Și e loc și de inovație în teatrul TV…

Teatru radiofonic?

Îmi place de mor. Am făcut teatru radiofonic încă din facultate și mă bucur enorm. Am jucat roluri pe care nu le-am jucat în teatru. Am cunoscut oameni minunați. Am jucat alături de oameni lângă care nu apuci altfel să joci, decât dacă ești super norocos…

Și n-ar fi fain să fie un pic mai promovate formatele astea de teatru TV și teatru radiofonic? Nu ar putea ele să pătrundă dincolo de publicul extrem de nișat pe care-l au acum?

Ba da. Dar pentru asta trebuie gândită foarte bine o strategie de marketing, trebuie gândite forme noi de teatru…

Aminteai mai devreme de Preșul, pe care l-ai văzut cu ocazia unui turneu… De ce nu se mai fac turnee ca pe vremuri? Nu mai e nevoie de ele?

Ba da. Publicul din țară e doritor și iubitor de teatru. Dar nu se mai fac din păcate turnee… Pe vremuri oricine se putea bucura de teatru, toată lumea avea șansa să vadă un spectacol… Acum rămân doar plecările astea de o zi, două. În orașe mari, pe la festivaluri. Și cam atât…

E doar impresia mea, sau e altfel publicul de festival?

Da. E o bucurie aparte. O efervescență.

Cea mai surprinzătoare chestie pe care ai trăit-o până acum în meseria de actor?

Păi să treacă ani de zile și să mă trezesc cu un mesaj pe Facebook… Datorită faptului că am venit la spectacolul X, din data…, viața mea s-a schimbat și am înțeles cutare lucru… Nu mă așteptam la așa ceva, îți dai seama… Și să-ți dai seama că tu ai fost un pion într-o schimbare în bine în cineva înseamnă ceva…

Penultima întrebare. Crezi în semne?

Foarte mult. Cred în semnele pe care ni le dă Dumnezeu la tot pasul… Suntem ajutați din astral mereu. Doar că suntem prea orbi ca să vedem asta… Mă văd pe mine, în primul rând. De multe ori mă închid, mă fac că nu văd semnele… Orgoliul e cel mai mare dușman al nostru!

Ultima întrebare. Dacă ai putea avea orice super putere din lume, ce ți-ai dori să poți face?

Mi-aș dori ca toți oamenii să fie fericiți. Dar mai ales să pot face cumva să nu mai existe copii abandonați. Și nici bătrâni singuri…



Categorii:INTERVIURI, OAMENI DE TEATRU, TEATRU

Etichete:,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: