Vrăjitoarele din Salem. Mai de temut decât diavolul e doar omul…

Au jucat ai mei de la teatrul din Ploiești în Fest(in) pe Bulevard… A fost o zi lungă și abia mai stăteam în picioare când am ajuns la teatru… Da’ nu puteam să nu mă duc… Fiindcă niciodată nu reușesc să văd spectacolul ăsta când se joacă acasă… Și nu știu cum să vă spun, dar nu am văzut niciodată live vreo montare a Vrăjitoarelor din Salem. Și sunt tare fericită că s-a nimerit ca fix spectacolul de la Teatrul Toma Caragiu să fie prima experiență „pe viu” cu spectacolul ăsta…

E bun spectacolul. Și vorbim de-un text greu, cu care e ușor să o dai în bară. Dar Vlad Cristache a știut să facă ceva frumos cu scriitura lui Arthur Miller. Un spectacol curajos și răscolitor, care provoacă spectatorul de cum pășește în sală… Un spectacol apăsător. Cu atât mai apăsător cu cât ceea ce vedem pe scenă are la bază întâmplări reale… Un spectacol încărcat de emoție, dar și de tensiune… Care te trezește la realitate… Care te obligă să-ți pui întrebări și să accepți răspunsuri mai puțin comode… Un spectacol care te tulbură… Un spectacol poate mult mai actual decât am vrea să credem… Vrăjitoarele din Salem spune povestea poate celui mai celebru proces din istorie. Povestea celei mai aprige vânători de vrăjitoare din câte au existat în America… Dar dincolo de asta, spectacolul ăsta scoate la iveală cu dibăcie teme dintre cele mai profunde… Până unde suntem dispuși să mergem în numele credinței ori al superstiției? Dar în numele iubirii? Ori al răzbunării? Cât de pregătiți suntem să ne asumăm consecințele propriilor fapte? Cât de ușor judecăm? Cât de corect știm să folosim puterea cu care suntem la un moment sau altul investiți? Cât de ușor ne e să credem o minciună atunci când ne e de folos? Cât de captivi suntem în fața prejudecăților și a cutumelor sociale uneori absurde?

Nu, nu aș spune că e un spectacol chiar pentru toată lumea. Vrăjitoarele din Salem e genul de poveste care cere un public matur, deschis și înțelept. Un public cu mintea limpede, învățat să caute simboluri pe scenă și să citească atent subtextul… Fiindcă spectacolul ăsta pune pe tapet niște lucruri mult prea greu de trecut cu vederea… Diferența uriașă dintre religie și credință. Puterea inimaginabilă a iubirii. Forța distrugătoare a orgoliului. Și a fricii, deopotrivă… Curajul de a lupta pentru izbăvirea propriului suflet. Capcanele puterii și ale trufiei. Ușurința cu care ne lăsăm cuprinși de frenezie. Și cu care putem fi manipulați, mai ales atunci când nu cunoaștem suficient… Despre toate astea – și cine știe despre câte altele? – e vorba în piesa asta a lui Miller, pe care o aduc la viață cu atâta dedicare niște oameni talentați. E un spectacol greu de privit. Și de jucat. Un spectacol în care nimic nu poate fi lăsat la voia întâmplării. Și nici nu este. Decorul? Simplu, versatil, sugestiv și foarte ingenios, încadrând perfect povestea și personajele… Muzica? Exact ce trebuie… Costumele? Idem… Actorii? Demni aplauze dintre cele mai sincere și mai furtunoase! O distribuție numeroasă care aduce pe scenă aproape toată trupa de la Ploiești. Și care obligă regizorul să încredințeze cu ochi de vultur fiecare partitură…

Cu toții sunt buni. A fost o bucurie să-i privesc și sper să-i revăd în spectacolul ăsta cât mai curând. Am avut preferații mei? Da, că doar om sunt și nu-mi e rușine că-s subiectivă… Andrei Radu și Karl Baker. În două roluri în care fac ei ce fac și spun o groază de lucruri în cuvinte atât de puține… Paul Chiribuță, care m-a enervat la culme cu personajul său. Ceea ce și trebuia să facă și tocmai asta face ca jocul lui să-mi fi fost – paradoxal poate? – foarte simpatic. Și Andi Vasluianu. Da, v-ați prins probabil că dincolo de fascinația mea pentru text, am ținut să văd spectacolul pentru el… Și nu mi-aș fi iertat-o niciodată dacă nu-l vedeam pe omul ăsta în Vrăjitoarele din Salem… Fiindcă Andi m-a lăsat fără cuvinte… Și m-a făcut să-mi dau seama încă o dată ce tribut cere meseria asta de la cei pe care-i alege… N-ai cum să scoți la iveală tot ce e în sufletul personajului așa cum o fac actorii ăștia mari fără să pui o părticică din propriul suflet… Iar John Proctor nu e un tip cu un suflet simplu de explicat spectatorilor… Din contră. E un om care se luptă cu sine însuși. Un suflet sfâșiat de o groază de sentimente. Măcinat de vină și regrete. Împovărat de falsa impresie că n-ar fi neapărat un om bun. Înnobilat de iubire. Fragil. Și totuși atât de puternic. Onest și curajos… Și da, e impecabil zugrăvit acest portret de către un actor pe care povestea asta m-a făcut să-l iubesc și mai mult și în fața căruia mă înclin cu recunoștință!

Am plâns în sală la Vrăjitoarele din Salem… Chiar multicel… Și asta e de bine. M-a atins spectacolul ăsta și am plecat spre casă cu o sumedenie de întrebări în minte. Întrebări din alea grele, care cer răspunsuri dintre cele mai sincere și mai bine cântărite… Mi-a plăcut să descopăr un text clasic, montat cu rigoare și cu prospețime. Mi-a plăcut felul în care a ales Vlad Cristache să spună povestea. Mi-a plăcut de ei, de actori. Și m-am bucurat pentru teatrul ploieștean, de care mă leagă multe amintiri frumoase. Fiindcă e ceva să ai un așa spectacol în repertoriu… 🙂



Categorii:drama, TEATRU

Etichete:, , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: