Există spectacole bune. Și foarte bune. Și există spectacole care-ți taie răsuflarea. Spectacole la finalul cărora nu-ți poți crede ochilor… Spectacole care rămân cu tine. Spectacole care te dor. Ceea ce, paradoxal, e de bine… Spectacole care te răscolesc. Și de care te îndrăgostești iremediabil… Iar Fania Fenelon e unul dintre ele!
Mi-e greu. Mi-e al naibii de greu să pun în cuvinte tot ce-am trăit la teatru. Toate stările prin care m-a trecut povestea asta. Toate gândurile care încă mă bântuie… Fania Fenelon nu e un spectacol. E o operă de artă. E unul dintre cele mai perfecte amestecuri de bucurie și durere pe care l-am văzut eu vreodată pe o scenă… E un amalgam superb de emoții și simboluri. E o lecție de teatru, de istorie și de viață. Predată magistral de un profesor de geniu, căci nu știu cum altfel să-l numesc pe supraomul Alexander Hausvater… Povestea asta e oglinda unei realității odioase pentru care mă tot întreb dacă facem tot ce ne stă în putere ca să nu se mai repete… Și e atât de frumos spusă… Are atât de mult adevăr mult prea amar în ea și are, în același timp, atât de multă căldură și iubire… Și asta face din Fania Fenelon un fenomen rar în lumea teatrului…
Spectacolul ăsta vorbește – prin metaforă și simbol – despre curaj. Și despre teamă. Acel soi de teamă pe care nimeni nu ar trebui să-l simtă vreodată… Despre durere și supraviețuire… Despre speranță și despre cum taie în carne vie absența ei… Despre umanitate, într-o lume inumană… Fania Fenelon nu e despre o pianistă deportată la Auschwitz. E despre un popor cu care destinul a fost prea aspru. Despre o tragedie ale cărei cicatrici brăzdează azi trupul întregii lumi… E despre lupta nedreaptă și mult prea inegală pentru încă o zi… Și e despre muzică… Despre puterea vindecătoare a artei, în orice formă. Despre capacitatea ei de a trece dincolo de orice oroare. Și despre cât de necesară ne e ea… Doamne, și e atât de bine construit totul! Ritm, tensiune, culoare, muzică, energie, emoție… Un șir de antiteze din care se naște un puzzle perfect. Un tablou ale cărui tușe te revoltă, te doare și te exaltă deopotrivă. Un spectacol care te lovește cu o forță inimaginabilă. Pe care nu ai cum să-l uiți ori să-l ignori. De la care nu poți să pleci neschimbat, nici dacă sufletul ți-ar fi de piatră!
Cât despre actori? Mă înclin. Ceea ce fac oamenii ăștia e pur și simplu magic. Paula Chirilă e… ei bine, wow! Are atâta forță și știe atât de bine când să lase loc fragilității. Are o energie care cucerește ușor publicul. Își asumă o partitură imensă și pășește cu un curaj nebun pe scenă. Jonglează lin cu trăirile personajului ei. Transmite mult. Îți atinge sufletul, și asta nu-i de ici de colo… Și întreaga distribuție în ține isonul cu o dăruire ireală. E un spectacol greu. E greu de privit și asta îl face infinit mai greu de jucat. Dar ei fac ca totul să pară ușor. Ca fiecare gest și fiecare replică să pară din sală de un firesc teribil… Și nu ai cum să nu-i iubești și să nu-i aplauzi pentru asta 🙂
Și da, deja aș vrea să mai văd o dată Fania Fenelon. Sper ca teatrul piteștean să ajungă cât de curând și în București cu spectacolul ăsta. Și sper să colinde țara pe la festivaluri, fiindcă merită din plin… Nu, teatrul pe care-l face omul ăsta nu e pentru toată lumea. Am învățat asta în sală, observând reacțiile celor din jur… Trebuie să fii pregătit să primești tot ceea ce are omul ăsta de oferit prin arta lui. Să vrei să primești. Să vrei să te lași purtat în lumea lui. Să vezi fiecare poveste prin ochii lui… Să vrei să lași ca un spectacol să te schimbe. Să te facă mai bun… Dar, privind la minunea asta de Fania Fenelon și abia mai găsind puterea să mă ridic în picioare la final, m-am trezit întrebându-mă ceva în șoaptă… Cum? Cum să nu-l iubești pe Hausvater?
PS: Nu știu dacă v-am spus de muzică și de decor… Ei bine, nu are sens să mă mai întind la vorbă… Nu cred că se putea mai bine! 😉
Cultural.21 