Când ești un Addams…

…aplauzele nu mai contenesc! Și ar fi tare nedrept să nu fie așa, căci minunea asta de spectacol e ceva cum rar ți-e dat să vezi. Și tare mă bucur că am reușit să fiu martoră la toată nebunia frumoasă creată de Răzvan Mazilu încă de la premieră 🙂

Eu am fost mereu nebună după Familia Addams. Am crescut cu serialul de pe Jetix, am văzut filmele și mereu mi-am dorit să văd și musical-ul. Și iată că s-a întâmplat. Și nu pe Broadway, ci la Excelsior. Și deja aștept cu nerăbdarea unui copil înainte de Crăciun să-l revăd!!! 😀 Fiindcă da, e unul dintre cele mai reușite spectacole pe care le-am văzut eu. E o demonstrație de curaj, de profesionalism și de încredere. Încredere într-o trupă care, cu musicalul ăsta, demonstrează că are ceva de spus. Și încredere în publicul despre care alții ar fi spus că va fi reticent la o astfel de poveste. Familia Addams e un spectacol căruia nu prea ai cum să-i găsești cusur. Un exemplu de teatru curat, făcut cu drag și cu responsabilitate. Un musical ca la carte. În care sinergia dintre actorie, coregrafie, decor și, evident, muzică e vizibilă de cum se sting luminile și până la momentul aplauzelor. Ba chiar și după…

Și dincolo de detaliile „tehnice”, pe care Răzvan nici nu concepe să le lase la voia întâmplării, e esența poveștii. Da, unii vor spune că Familia Addams e un produs comercial. Se prea poate. Doar că nu e unul ieftin. Deloc. Nu e chiar așa, pentru oricine. Dacă nu știi să privești în planul doi, dacă refuzi să citești subtextul și dacă vii la teatru căutând doar divertisment ușor, e posibil să nu sesizezi toate lucrurile despre care vorbește spectacolul ăsta. Fiindcă Familia Addams e despre o groază de chestii. Dragoste. Prietenie. Maturizare. Acceptare. Familie. Schimbare… Despre cât de complicat, dar și de frumos, e să fii diferit. Despre cât rău fac adevărurile nerostite la timpul lor. Despre puterile aproape magice ale iubirii. Despre cum uneori – atunci când le vorbești deschis și când îi asculți cu adevărat – oamenii se pot schimba. Sau se pot regăsi pe ei înșiși… Despre cât de mult contează să-ți asculți inima 😀

Și Doamne, cât de buni sunt oamenii ăștia. Cu câtă energie umplu ei scena. Și sufletele spectatorilor. Cât de frumos lucrează împreună și cât de frumos se lasă purtați de viziunea unui regizor pe care eu una mor să-l întâlnesc… Sunt buni toți. E al naibii de echilibrată distribuția, și asta contează enorm. Le place ceea ce fac, și asta se simte. Sunt absolut fantastici! Și da, am avut preferații mei. Că om sunt și eu și subiectivismul mi-e printre cele mai aprige defecte… Ana Udroiu m-a fascinat. Ce voce, ce energie și ce interpretare! Mihai Mitrea? Pur și simplu ADORABIL!!! Pe Mircea Alexandru Băluță l-am găsit fermecător într-una dintre cele mai grele partituri din tot spectacolul! Iar Maria Alexievici? Wow, câtă expresivitate. Și ce voooooce! Și, repet, pe lângă ei au strălucit cu o intensitate ireală toți ceilalți. Și și-au meritat din plin aplauzele. Și dacă nu mergeți să-i vedeți și voi ne supărăm…

Long story short? Familia Addams e de văzut și revăzut. Cu toată familia. Pardon, cu tot clanul 😉 E un spectacol special. E mișto, ce să mai… E cu bucurie. E cu muzică. E cu dans. E cu vii, morți și indeciși. E cu iubire. E, pe puțin fantastic. Felicitări Răzvan Mazilu! Felicitări Monica Petrică! Felicitări, din nou, Maria Alexievici! Felicitări celor care ați făcut posibil decorul, lumina și toate celelalte! Mă înclin!