INTERVIU. Delia Ciobănașu: Blogul meu e strict o călătorie personală…

Am stat de vorbă cu Delia. Despre teatru și despre al ei blog născut din dragoste pentru teatru. Bine, între două întrebări serioase, am mai vorbit și noi ca fetele. Despre băieți. Dar n-am transcris chiar tot 😉 Dar mai bine cititți voi interviul și vedeți cam despre ce am pălăvrăgit noi până târziu în noapte…

Până să te cunosc direct și personal, te-am cunoscut prin intermediul cuvintelor și emoțiilor pe care le așterni tu pe la tine pe blog. Cum a început povestea asta cu Din dragoste pentru teatru?

Acum un an și ceva am început să îmi pun întrebări serioase despre ce îmi doresc eu cu adevărat de la viața mea profesională, unde sunt și unde aș vrea să fiu, ce simt că m-ar face cu adevărat fericită și împlinită. Mi-am dat seama că, oricum întorceam problema, răspunsurile se terminau mereu în zona artei, cele mai multe în zona teatrului sau a filmului. Mi-am dat seama că nu o să vină nimeni să-mi schimbe viața, că trebuie să o fac singură și atunci mi-a încolțit în cap ideea asta cu blogul și cu scrisul despre teatru. Mi-am spus că e un pas de pornire, că este o provocare pe care aș vrea să mi-o asum. Mă simțeam pregătită. Urma să îmbin scrisul, pe care l-am practicat sub diverse forme de când îmi aduc aminte și teatrul, care este parte din mine de, iată, deja mai mult de jumătate din viața mea.

Însă atunci am tot amânat să îi dau drumul. Mă tot gândeam că lipsește ceva, că nu e momentul potrivit, să mai aștept un pic etc. Și nu știu cum a trecut un an. Apoi, prin martie anul acesta am fost la Teatrul Metropolis la Un tramvai numit dorință. M-a trecut printr-un milion de stări și de emoții și mi-am zis: ăsta-i genul de spectacol despre care aș vrea să scriu. Pentru un astfel de spectacol aș fi vrut să am deja blog-ul online ca să scriu imediat ce ajungeam acasă. Așa a început. Am scris despre spectacolul ăsta și despre alte două sau trei ca să le am așa, de rezervă, să nu rămân fără material fix de la început și i-am dat drumul. În aprilie au fost primele postări deci iată că sărbătoresc acum cu tine 4 luni de când suntem live. A și fost o chestie din asta cosmică atunci, nu știu cum se aliniaseră planetele pe cer în perioada aia și se spunea că e momentul potrivit pentru noi începuturi și am zis că e semn bun 🙂

Eu nu am niciodată o “rezervă” de articole. Conținutul de pe blogul meu depinde strict de ce spectacole văd într-o săptămână. Și am auzit că asta n-ar fi bine… Tu cum procedezi?

Eu încerc să am mereu câte ceva scris. Mă face să mă simt mai în siguranță. Sunt o persoană în care se amestecă uneori armonios, alteori haotic o latură extrem de organizată, de analitică și de logică și una creativă și predispusă către reverie. Încerc să păstrez un echilibru între ele chiar dacă se mai întâmplă să fie dificil să fac asta, însă chestia asta cu articolele de “rezervă” mă ajută. Am însă perioade și perioade. Uneori de-abia aștept să ajung acasă după un spectacol ca să mă apuc de scris, efectiv îmi zburdă gândurile și ideile prin cap, alteori stau mai mult pe un text, mă tot gândesc, analizez, modific. Cum spuneam, e greu să păstrez situația echilibrată între visare și logică.

De ce ți-a fost – sau îți este încă – cel mai teamă, vorbind de blog?

În general îmi cam este teamă de schimbări majore. Mă scot din zona mea de confort și mă impulsionează să-mi depășesc niște limite, ceea ce e bine, însă de-abia mai de curând după niște discuții foarte aplicate așa am început să fiu mai împăcată cu asta și mai curajoasă să pășesc cât mai mult și mai des în afara acestei zone de confort. Și blog-ul ăsta a fost un pas major în direcția asta. Și mi-am asumat. Mi-am zis că vreau să merg cu treaba asta până la capăt. Nu să scriu trei articole și după să renunț. Am vrut să îmi iau un angajament serios.

Dar a fost și este în continuare teama asta de eșec. Și de lucruri din astea micuțe, meschine… Că poate citește nu știu cine și nu-i place și o să comenteze aiurea. Teama că poate niște oameni pe care eu îi admir și îi apreciez foarte mult ar citi și ar zice „mda, ok… Nu-i cine știe ce…”. Pot să-mi asum că nu mă pricep, pot să îmi asum greșeli, nu mi-este teamă de chestiile astea. Nu vreau să fac o chestie mult și prost, vreau să o fac cât de bine pot eu și să mă dezvolt tot timpul, să nu stagnez. Însă ieșirea în și la public… poate să fie o experiență destul de înfricoșătoare. A, și îmi mai fac griji că poate nu o să ajung să dezvolt Din dragoste pentru teatru așa cum mi-aș dori. Sau că poate nu o să reușesc să fac din el mai mult decât un simplu blog…

Ce înseamnă mai mult ăsta?

Înseamnă să reușesc să schimb niște lucruri în zona asta. Ceea ce scriu eu, ceea ce gândesc eu să reușească să schimbe fie și o singură mentalitate vizavi de teatru. Sau vizavi de artă în general. Mi-aș dori ca, datorită mie, oamenii să zică Hai să mergem și noi la teatru! Apropo de asta, chiar vreau să mă laud cu o chestie: după una dintre cele mai recente recenzii scrise de mine doi oameni au fost să vadă spectacolul după ce au citit ce am scris eu. E vorba despre cel mai recent spectacol al lui Eugen Gyemant de la Teatrul ActNu regret nimic – care mi-a plăcut și m-a emoționat teribil de mult. E adevărat, cele două persoane despre care ziceam sunt fratele meu și soția lui, dar sunt oameni culți, care iubesc teatrul și care știu să aprecieze un spectacol bun, știu ce înseamnă lumea asta. Și mi-au spus că le-a plăcut, că am avut dreptate cu ce-am scris. Și asta îți dai seama că a însemnat mult. Și îmi mai doresc reacții de genul acesta, oameni convinși să meargă la teatru pornind de la articolele mele.

Plus că mai este o chestiune: site-ul nu se numește întâmplător Din dragoste pentru teatru. Ăsta este motivul pentru care m-am apucat să scriu, din dragoste și din pasiune pentru teatru. Din poziția de spectator, nu de critic teatral, dar cred că doza asta de subiectivism vine cu avantajele ei. Eu asta vreau să fac și e un aspect foarte important pentru mine, să apelez la umanul din noi, la lucruri cu care cei mai mulți dintre noi putem rezona. Pe lângă recenziile la spectacole vreau să fac interviuri și să încerc să prezint și omul din spatele artistului. Poate, în felul acesta, cunoscând și împărtășind temeri, bucurii, angoase, lumea o să înțeleagă un pic mai bine că în spatele imaginii este tot un om ca noi toți ce trebuie respectat pentru ce face acolo pe scenă, pentru că alege să muncească un pic altfel, cu sufletul și cu inima și poate (și sper) că vor rezona mai bine cu zona aceasta artistică și cu reprezentanții ei.

Te-ai gândit să faci pasul spre critică? Cu diplomă and stuff? Fiindcă există tot felul de prejudecăți în zona asta de care bănuiesc că te-ai lovit și tu…

Mi s-a sugerat, da. Am mai auzit acel Poate te înscrii la facultate și îți iei și tu o diplomă pe partea asta, dar să știi că au fost câteva persoane care mi-au spus și să nu mă duc pentru că o să îmi pierd limpezimea, libertatea și pasiunea asta pe care le am în prezent vizavi de teatru. M-am tot gândit și nu prea cred că aș vrea să mă duc la teatru ca la job. Dar citesc și eu ce scriu alții. La critici mă refer. Cred însă că și cel mai critic, cel mai aspru dintre critici este subiectiv. Mulți au actorii sau regizorii lor preferați despre care vor scrie mai mereu de bine. Și cred că oricât te-ai ghida după niște reguli, după tot ce-ai învățat în facultate, după toată bibliografia citită și și învățată, tot cred că apare doza aia de subiectivism. Și nu cred deloc că asta este ceva greșit. Arta în general este subiectivă, nu? Ce mie mi se pare genial poate ție ți se pare o porcărie, fie pentru că o judeci după anumite criterii din manuale, fie că o treci prin filtrul personal.

Sunt critici pe care îmi face plăcere să îi citesc și îi admir pentru ceea ce fac și care scriu într-un mod care este accesibil oricui intră și citește. Nu cred că trebuie să scrii doar pentru colegii tăi de facultate, pentru elite sau doar ca și cum singurul tău scop în viață este să fii nominalizat la premiul Uniter pentru critică teatrală. Cred că ar trebui să scrii pentru că asta îți place să faci, pentru că îți iubești meseria și pentru că vrei să le povestești și altora lucrurile astea, nu ca să vânezi și să dai în cap unor oameni care își permit să lanseze o părere, care n-au nicio treabă cu tine, nu te atacă personal și care vor doar să împărtășească și cu ceilalți o experiență plăcută avută în sala de teatru. Dacă faci asta atunci îmi pare rău să-ți spun, dar ești doar meschin și frustrat, nu profesionist. Subiectivismul tău nu e mai presus decât al meu doar pentru că tu ai terminat Teatrologia pentru că nici eu nu mă dau mai presus decât tine pentru că am terminat Jurnalismul și poate știu să mă exprim și să scriu mai corect sau mai bine decât tine. Chiar cred că fiecare avem bucățica noastră unde ne putem exprima așa cum vrem, nu ne ridicăm pe noi cu nimic dacă dăm în alții din eu știu ce motive personale. Să fim mai pe pace și acceptanță așa, că ura nu ne înalță.

Mai ții minte care a fost prima ta experiență la teatru?

Primele, primele experiențe nu mi le aduc aminte decât vag. Mi-au mai povestit ai mei că mă duceau la teatrul de păpuși și că eram tare cuminte și îmi plăcea. La un mod foarte conștient, toată dragostea mea pentru teatru a început pe la 14 ani. Fratele meu, care este cu 10 ani mai mare decât mine este muzician, chitarist profesionist. De la trei ani a îmbrățișat chitara și ea pe el și de atunci sunt nedespărțiți. A terminat conservatorul, este și profesor de muzică, studiază și se autoperfecționează în permanență și face extraordinar de bine ceea ce face. Și sunt tare mândră de el! Când aveam eu deci vreo 14 ani el a fost colaborator la Teatrul Național București în două spectacole. Mai întâi a fost musicalul Omul din La Mancha în regia lui Ion Cojar unde am văzut-o pentru prima dată pe scenă pe Maia Morgenstern și m-am îndrăgostit iremediabil de ea. Cred că l-am văzut de 14 sau 15 ori…

După care a avut premiera Cadavrul viu în regia lui Gelu Colceag. Acolo s-a făcut click-ul definitiv în ceea ce privește teatrul. Nu știu de câte ori s-a jucat. Îmi place însă să spun că dacă s-a jucat de 100 de ori, eu clar l-am văzut de 90-95 de ori. Am abuzat la greu de fratele meu. În sensul că aproape de fiecare dată când avea spectacol eu eram acolo. Eram exact în perioada aceea între copilărie și adolescență și nu cred că reușesc nici acum să îmi găsesc cuvintele potrivite care să descrie exact ce au însemnat acei 2-3 ani pentru mine. Am avut acces la o lume fascinantă. Nu doar că învățasem pe de rost un spectacol de aproape 3 ore, dar devenise o obișnuință să îmi petrec timpul în culise, să urmăresc spectacolul din lateralul scenei sau din arlechin. Învățasem TNB-ul pe de rost și devenisem cumva parte din lumea aceea. Toți știau că-s „surioara lui Răzvan” și se învățaseră cu mine acolo, dar nimeni nu mă trata ca pe un copil. Asta a fost foarte important și a contat enorm pentru mine, a ajutat la formarea mea de mai târziu. Stăteam cu toată lumea, vorbeam, povesteam și glumeam cu toată lumea. Încă mai glumesc spunând că eu am „crescut și în teatru”, dar cam așa e, mă simt extraordinar de norocoasă, de fericită și de recunoscătoare că am avut privilegiul unei astfel de experiențe.

Datorită acestor experiențe și începând de atunci teatrul a devenit o parte importantă și de suflet în viața mea și am știut mereu în adâncul sufletului că eu trebuie să fac ceva în zona asta.

Ai trecut și prin experiența scenei?

Din fericire – și zic asta cu cea mai mare bucurie – da. Începuse deja pentru mine perioada această fantastică a teatrului când am ajuns la liceu și atunci când profesoara noastră de română a vrut să facă un soi de club de teatru am fost prima care am sărit să mă bag. Am participat și la un concurs la un moment dat cu Five o’clock de Caragiale. Etapa finală s-a ținut în Sala Amfiteatru de la Național. Așa că pot să spun că am jucat pe scena TNB-ului (râde). Am vrut să dau și la teatru, la actorie. Nu știu dacă aș fi intrat, dacă aș fi avut șanse reale. Am dat și am intrat la Jurnalism în schimb și nu pot să spun că îmi pare rău, dar acum, uitându-mă înapoi, mi-aș fi dorit măcar să încerc. Foarte multă lume mi-a zis că nu-i târziu, să încerc acum, poate cine știe, dar nu știu ce să zic… Mi se pare că am ratat niște momente, o anumită vulnerabilitate emoțională care venea cu vârsta aceea de 18-20 de ani, o anumită vulnerabilitate sufletească care acum cred ar fi mai greu de modelat…

Am făcut însă teatru de improvizație vreo doi-trei ani datorită fostului meu soț și colegilor lui din trupa de teatru Improvisneyland, toți actori profesioniști. El (n.r fostul soț) m-a încurajat întotdeauna în toate demersurile mele artistice și o să îi fiu mereu extrem de recunoscătoare pentru încrederea pe care a avut-o și pe care o are în continuare în mine și pentru susținerea de care am avut parte din partea lui. M-a ajutat foarte mult. Și teatrul de improvizație m-a ajutat extraordinar de mult. Ieși de acolo alt om și nici nu știi când s-a produs schimbarea. Începi să fii mai atent, să înveți să asculți în adevăratul sens al cuvântului și, în esență, să te cunoști pe tine mult mai bine și să evoluezi. Să te reinventezi și să te autodepășești.

Chiar aș încuraja pe oricine să încerce treaba asta. Pe mine m-a schimbat în bine. Și am toată admirația pentru ce fac ei cu oamenii care vin la cursurile lor și le sunt recunoscătoare că au avut încredere în mine, că am jucat alături de ei în câteva spectacole, unele dintre ele caritabile, asta pe lângă toate ieșirile la public de la finalul fiecărui curs. Mi-am împlinit deci, cumva, această dorință de a face actorie și de a fi pe scenă.

Cât de des mergi la teatru?

Am perioade și perioade. Am avut și săptămâni în care am fost la teatru de patru sau de cinci ori. Dar am avut și săptămâni în care nu am fost deloc. O medie cred că ar fi undeva la opt-zece spectacole pe lună. Nu toate spectacolele la care mă duc sunt noi, pe unele le mai și revăd. Dar îmi place, dacă se poate – și dacă rezist fizic și psihic – să ajung de două, trei ori pe săptămână la teatru.

Cum alegi la ce spectacole mergi?

Am niște actori și niște regizori în care am încredere, rezonând de-a lungul timpului cu ce au făcut și atunci, când apare ceva nou, merg cu drag să îi revăd. Sau poate îmi apare pe Facebook câte o reclamă. Sau o postare despre un spectacol. Sau vreo recenzie. Ceva care să mi se pară interesant, chiar dacă nu-i cunosc pe oamenii din distribuție sau nu cunosc spațiul… Îmi place și să merg la sigur, dar și să încerc lucruri noi, să merg în spații noi. Am avut bucuria să descopăr spectacole minunate în spațiul independent și oameni talentați și foarte dedicați care vor să spună povești și să schimbe lucruri. Vreau să îmi mențin mintea deschisă la toate opțiunile care apar.

Dacă nu-ți place un spectacol?

Inițial am zis că aș vrea să scriu oricum, să zic și dacă-mi place și dacă nu-mi place, că oricum îmi asum ce spun și cred că am voie să îmi exprim o părere. Mai ales că eu nu vorbesc foarte mult despre tehnică, chiar dacă poate mai cunosc unele lucruri, cât mai degrabă despre emoție, despre ce a ajuns la mine din ce am văzut pe scenă și dacă m-a sensibilizat în vreun fel sau nu. Cred că este o provocare să scriu despre un spectacol care nu îmi place, dar poate o să vină ziua în care o să îmbrățișez și această provocare. Să nu spunem niciodată “niciodată”, nu?

Nu am plecat niciodată de la niciun spectacol de teatru chiar dacă am fost tentată de vreo două ori. Am vrut să îi dau șansa să curgă până la final pentru că am trăit destul de mult în zona asta artistică încât să știu ce înseamnă să ridici un spectacol de la zero. Știu că în spatele oricărui spectacol, reușit sau mai nereușit, stă multă muncă și vreau să îi respect până la final pe oamenii de pe scenă pentru ceea ce au făcut, chiar dacă nu prea rezonează cu mine ce am văzut.

Cel mai mișto feedback pe care l-ai primit până acum, de când scrii pe blog?

Au fost reacții de genul Wow, ești minunată! sau Ce mișto ai scris! Sunt oameni care mi-au spus că se simte că scriu din suflet și ca apreciază lucrul ăsta, că am ceva al meu și că scriu cu multă pasiune. De asta s-a și născut acest site, din pasiune și din dragoste pentru teatru și sunt recunoscătoare că oameni pe care îi admir apreciază ceea ce fac și că îi bucură ceea ce scriu eu. La fel de mult cum mă bucură și reprezintă o împlinire personală și când s-a întâmplat să îmi scrie și să mă felicite persoane pe care nu le cunosc.

Contează foarte mult să am pe lângă mine oameni care să creadă în mine. La modul sincer. Să mă ghideze, să mă ajute să ajung la adevăratul meu potențial… Chiar și un feedback care în aparență poate fi negativ e important când vine de la oameni care au încredere în tine și care o spun pentru că vor să te ajute să crești… Nu o să se întâmple peste noapte. Trebuie să muncești în fiecare zi pentru lucrul ăsta în care tu crezi, dar dacă ai alături oameni sinceri e mai ușor…

A, și uite încă o chestie. Ceva care mi-a indicat că sunt pe drumul cel bun. După vreo 18 articole publicate, în sfârșit a dat tata share la unul dintre ele. Iar asta a contat enorm. Ai mei sunt exigenți, nu prea merge să faci treaba cu jumătate de măsură. Știu însă că mă susțin, poate uneori mai din umbră așa și vreau să îi fac să fie mândri de mine – în general și în particular pe calea asta pe care am apucat-o. Așa cum am fost eu mândră și fericită la share-ul ăsta venit de la tata 🙂

Cu riscul de a cădea în superficial, nu-i așa că sunt momente în care un like contează mult?

Contează. Din păcate sau din fericire, nici nu știu, dar contează. E o chestie stupidă să fugi după like-uri și după inimioare și după share-uri. E superficial. Dar din păcate trăim în lumea asta, în care dacă nu exiști în mediul online nu te bagă nimeni în seamă, nu află nimeni de tine. Și contează și ce oameni mai cunoști, cine pe cine știe, cine te poate ajuta etc. Dincolo de asta e și zona personală și toți mai avem nevoie să ne simțim validați din când în când. În unele zile poate e singura chestie care te ajută să mergi mai departe. E o tâmpenie să te validezi prin alții. Dar iată că uneori în viață avem nevoie de chestia asta…

Mi s-a tot spus asta cu Nu pune la suflet, nu lua în seamă, vezi-ți de treaba ta că e bine ce faci. Fiindcă în orice domeniu ai încerca să ridici două degete și să spui ceva vor fi voci care vor spune Stai jos, patru! Cine ești tu să-ți dai cu părerea? Și asta indiferent că scrii despre teatru, despre rachete sau despre brioșe. Mai ales că la noi se comentează cel mai mult când faci ceva bine și ceilalți sunt invidioși.

Dar, uite, îți spun la modul cel mai sincer că eu nu vreau să fur locul nimănui în sală, nu vreau să fur invitația nimănui la premiere sau la șampania de după. Nu pentru asta am pornit-o pe drumul ăsta. Eu sunt fericită cu biletul cumpărat de mine, în libertatea mea de a scrie ce vreau – sau de a nu scrie deloc. E strict o călătorie personală acest proiect și învăț zi de zi, mă mai maturizez un pic câte un pic, învăț să pășesc mai cu încredere. Și nu cred că e o chestie întâmplătoare. Teatrul e în viața mea de 18 ani deja și am ajuns aici. Și chiar sper să ajung să pot să fac doar asta. Să trăiesc din asta, din ceea ce iubesc.

Ca spectator, e ceva ce ți se pare că ar trebui schimbat în teatru?

Mi se pare că multă lume se plânge de publicul needucat care merge la teatru și nu știu dacă se poate schimba ceva aici. Mie mi-ar plăcea să cred că se poate. E vorba de respectul care vine dinspre sală către scenă. Nu știu ce șanse de izbândă ar avea o campanie în sensul ăsta, dar cred că putem să găsim metode prin care cei din sală să înțeleagă că oamenii ăia de pe scenă sunt tot oameni și că trebuie să ne respectăm între noi. Au și ei un job de făcut și, chiar dacă poate părea o simplă joacă, nu-i deloc ușor ce fac ei acolo. Plus toată munca din spate la care sunt convinsă că mulți nici nu se gândesc, nici nu-și pun problema asta. Și dacă ai plătit biletul nu înseamnă că îți permiți orice. Că nici ție nu ți-ar plăcea să vină cineva la tine la birou și să nu te lase să-ți faci treaba. Nu, chiar nu e ok și nu e o formă de respect să stai pe Facebook sau pe WhatsApp, să mănânci chips-uri sau să ronțăi mai știu eu ce sau să stai la discuții cu prietenii.

Am fost la câteva spectacole la care am văzut oameni plecând din sală. Ok, e dreptul lor și mi se pare mai corect să procedezi așa decât să stai până la final dacă nu rezona deloc cu tine ce vedeai pe scenă. La fel cum mi se pare mult mai ok să nu rămâi în sală doar pentru că ți-ai dat check in pe Facebook și ai aruncat un hashtag motivațional, dar nu faci niciun minim de efort să înțelegi ce se întâmplă pe scenă și îi mai enervezi și distragi și pe cei de lângă tine. Tare aș vrea să fie mai mult respect în sală pentru cei de pe scenă și pentru toți cei implicați în montarea unui spectacol, că îi vedem sau nu.

Nu mai e prea mult până la FNT și se tot vorbește despre selecția de anul ăsta. Dintre spectacolele pe care am avea ocazia să le vedem doar în festival, e ceva ce-ți face cu ochiul în mod special?

Dat fiind că încă nu am ajuns să călătoresc strict cu scopul de a vedea teatru, mă bucur foarte mult că am această ocazie, să văd la București spectacole din țară. Lista mea nu este încă finală, sigur va mai suferi modificări, dar deocamdată cuprinde spectacolele Chirița în concert și Baladele memoriei de la Cluj, Navigatorul de la Târgu Mureș și True West de la Brăila.

Dar dintre spectacolele pe care le-ai văzut deja și care vor fi în FNT, care ți se pare ție că e cel mai pe merit? Spectacolul pe care l-ai văzut acolo și te-ai bucurat?

Sper să reușesc să mai văd până în festival din spectacolele din București care au fost selecționate. Mă bucur foarte mult pentru Zbor deasupra unui cuib de cuci de la Metropolis. Am descoperit această minunată „trupă fără nume” condusă de Victor Ioan Frunză pe vremea când jucau la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu și apoi i-am regăsit la Teatrul Metropolis. Nu mi s-a întâmplat niciodată să văd un spectacol de-al lor care să nu îmi placă. Nu că am eu o slăbiciune sau că-s poate subiectivă atunci când vine vorba de Andrei Huțuleac (serios, am senzația că nu există ceva ce nu poate să facă pe scenă, atât de plin de talent este), dar este clar de văzut în acest spectacol. Și nu doar el ci întreaga distribuție este minunată. Am și menționat asta atunci când am scris despre spectacol, se vede legătura dintre oamenii care lucrează de ani de zile împreună, care se cunosc și se simt unul pe celălalt așa de bine pe scenă și care, pe deasupra, mai sunt și foarte talentați.

Și, apoi, desigur, n-am cum să nu mă bucur că printre spectacolele selecționate se regăsește și Un tramvai numit dorință tot de la Teatrul Metropolis, spectacolul în regia lui Claudiu Goga de la care a pornit întreaga mea aventură cu site-ul.

Ai un teatru preferat? Un loc în care te simți tu cel mai „acasă”?

Cred că ține cumva și de stare. Am avut acum vreo doi ani o perioadă în care mergeam cel mai des la Teatrul Metropolis. Cum spuneam, redescoperisem acolo trupa lui Victor Ioan Frunză și mergeam să îi văd cât de des puteam. Știam că merg la sigur. Dar, altfel, ține mai mult de stare, de ce am chef să văd. Uneori trag mai spre teatrele de stat, alteori spre spațiile independente. Mă bucur că avem de unde alege, cred că se găsesc spectacole pentru mai toate gusturile. Noi, bucureștenii, chiar suntem privilegiați din punctul acesta de vedere chiar dacă poate uneori nu ne dăm seama. Și mă bucur când mai apar spații noi, oameni noi, nuclee noi de artiști care își propun să aibă un anumit mesaj, care vor să adreseze și să pună probleme, să schimbe lucruri. Avem nevoie de teatru, asta e clar!

Știi care-i ultima întrebare, nu? Dacă ai avea orice super putere din lume, care ai vrea să fie?

Mi-ar plăcea să pot să fiu un soi de Cupidon care să împrăștie pace și iubire peste oameni, să dea cu înțelegere și cu energie pozitivă acolo unde sunt conflicte, drame și durere. Să facă sufletele să fie mai libere și mai încrezătoare în propriile lor puteri.



Categorii:INTERVIURI, TEATRU

Etichete:, , , ,

2 răspunsuri

  1. Bravo și bravo! Pentru amândouă. Ai zice după poza de profil că Delia este o fată de liceu, însă după maturitatea răspunsurilor, stai în cumpănă dacă să mai crezi asta. Prea știe ce spune. Iar dragostea pentru arta teatrală răzbate din fiecare cuvânt, ca și cea pentru frumosul din oameni. Are dreptate cu prospețimea. E mult mai ofertantă o recenzie scrisă cu entuziasmul spectatorului avid de scenă, decât una gomoasă și sforăitoare a unui critic preocupat parcă mai mult să se evidențieze pe el însuși, arătându-ne cât poate fi de interesant.
    Asta remarcasem și la tine, Mădălina. Multă dragoste și sinceritate. Și probabil că ai observat că atragi ceea ce dăruiești. Felicitări!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Foarte frumos. Felicitări pentru dragostea cu care vorbiți despre teatru!!!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: