Steaua fără nume. Sau când teatrul devine piatră filosofală…

Am fost, acum o săptămână, martoră la o mostră aproape tangibilă de magie. Și anume la Steaua fără nume. Într-o viziune nouă și foarte specială. Nu, eu nu prea mă autoinvit pe la spectacole. Doar că la ăsta am ținut neapărat să merg. Și îmi pare bine că a fost așa. Pentru că m-am îndrăgostit iremediabil de povestea pe care au spus-o oamenii ăștia trei pe scenă

Când vine vorba de Steaua fără nume, eu sunt pretențioasă de fel. Fiindcă e unul dintre textele mele preferate. Unul dintre textele pe care și eu îmi doresc neapărat să le montez când am să comit nebunia cu regia la care-mi stă mintea de ceva vreme. Și, ca o paranteză, observați vă rog că am folosit când și nu dacă, da? Închizând paranteza și revenind la spectacolul nostru, vreau să vă spun că a fost o bucurie să văd cât de frumos se poate transforma un text atunci când există viziune și dragoste de teatru. Cât de frumos se poate recrea o poveste atunci când știi să citești cu inima deschisă subtextul… Ioan Andrei Ionescu e de astă dată nu doar actor, ci și regizor. Unul inspirat, dacă mă întrebați pe mine. Și felul în care se joacă el cu textul ăsta al lui Mihail Sebastian nu e de ici, de colo. Păstrează neatinsă esența poveștii căreia a ales să-i dea viață. Și reușește în același timp să-i reveleze toată dimensiunea umană, psihologică. Ba chiar te provoacă să cercetezi cu atenție ce se ascunde acolo, în planul doi. Și ce se ascunde, în același timp, în tine… Și știu că sună banal să spun că-i un spectacol special, dar chiar și acum, la o săptămână de la experiența trăită la INAIS, mi-e greu să pun în cuvinte emoția pe care am simțit-o pe când stăteam acolo cuminte, la locul meu… E un spectacol cald, care cucerește prin simplitate. Simplitatea aia frumoasă. Și atât de necesară, și în teatru și în viață. Un spectacol care ajunge la inimile spectatorilor prin poezie. Prin metaforă. Prin umor fin, deloc întâmplător țesut printre replici. Prin sinceritate…

Nu știu de ce a ales Ioan ca, dintre toate piesele de teatru, să facă pasul spre regie cu Steaua fără nume. Însă privind spectacolul am simțit că e ceva de suflet și asta pe mine, spectatorul avid după emoție, m-a atins la coarda sensibilă… Și m-am bucurat de fiecare secundă din spectacolul ăsta. A fost ca și cum m-aș fi întâlnit pentru prima dată cu povestea. Am înțeles cât de bogat în sensuri e textul ăsta și am plecat spre casă parcă un pic mai înțeleaptă… Și da, e un spectacol de nișă poate… Steaua fără nume cere o anumită maturitate. O anumită deschidere. E un spectacol care se cere privit într-un anumit fel. Cu mintea și cu sufletul deopotrivă. Un spectacol pentru publicul care atunci când vine la teatru caută artă, în adevăratul sens al cuvântului. Care caută să descopere și să se descopere. Care își pune întrebări și care vede dincolo de vălul pe cât de subțire, pe atât de înșelător al aparențelor. E, dacă-mi permiteți să merg puțin înspre esoterism, o piatră filosofală. Redus cu măiestrie la trei personaje, textul capătă valențe noi. Da, face povestea asta ce face și îți amintește de toate lucrurile alea mărunte care contează cu adevărat în viață. Te aduce față în față cu tine. Te face să crezi parcă mai mult în visurile tale. Și în iubire. Iubirea aia care chiar și imposibilă rămâne cu tine indiferent de timp ori distanță. Și îți dă aripi o viață întreagă… Dar te invită și la introspecție. Din aia serioasă.

Steaua fără nume te face să te gândești mai îndeaproape la latura aia mai puțin trivială a existenței. Face ca toată ideea de dedublare – care altfel îți poate părea de domeniul ficțiunii – să devină atât de palpabilă. Atât de reală. Căci actorii sunt la doi metri de tine și ceea ce trăiesc personajele lor e atât de ușor de simțit și resimțit. Și te întrebi, inevitabil, cum ar fi dacă ți s-ar întâmpla ție? Sau oare ți s-a întâmplat deja? Și oare e viața întodeauna o linie dreaptă? Sau din când în când timpul, iubirea sau cine știe ce altă forță metafizică ne aruncă – așa cum un patinator își aruncă în proba de perechi partenera – într-un soi de buclă? Și dacă vreodată ai trăit o iubire care nu a fost să fie, îți dorești parcă să invoci și tu clipa aceea în care l-ai privit pe celălalt în ochi și ai știut tot ce era de știut… Da, spectacolul ăsta m-a făcut să-i citesc iar pe Kant și Nietzsche. Să percep altfel noțiunile astea de identitate și alteritate pe care iată că teatrul – sau mai bine spus, regizorul ăsta de la care presimt că mai am atâtea de învățat ca om și că umil spectator – mi le-a explicat mai limpede și mai frumos decât toate cărțile pe care le-am citit eu, cea azi pe jumătate psiholog și cândva olimpică la filosofie și sociologie…

Și m-am luat cu subtexte și filosofii și nu v-am spus încă de actori, așa-i? Trei oameni frumoși și talentați pe care nu ai cum să nu îi iubești. Ada Galeș mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult. Mi-a plăcut felul în care prinde contur a această Mona în mâinile ei, cu un amestec foarte fain de forță, răzvrătire și sensibilitate. Iar băieții? Cei care mă cunosc ori au mai citit vreun rând din ce tot scriu eu pe aici știu deja că băieții ăștia doi sunt actorii mei preferați din tot Universul. Și asta nu așa, doar pe ochi frumoși. E pentru că sunt ireal de buni în meseria lor. Și aseară ne-au reamintit asta tuturor celor prezenți. Ioan Andrei Ionescu e fantastic în chipul visătorului Miroiu. E sincer, pasionat peste poate și al naibii de carismatic. Și joacă stângăcia dumnezeiește. Iar asta din câte știu eu nu-i ușor… La fel cum nu-i ușor să faci publicul să se îndrăgostească de băiatul rău. Dar lui Gavril Pătru îi iese de minune. Din nou. Grig al lui e impecabil. Și nu mă refer aici doar la ținută. E arogant. E direct. Poate un pic prea cinic. Și, undeva deep down inside, foarte îndrăgostit aș spune. E enervant. E, ca și băiatul bun cu care textul îl pune în antiteză, perfect.

Dar iată că s-a făcut târziu și m-am întins la vorbă. Long story short, spectacolul ăsta rămâne pe lista de all time favorites pentru mine. Pentru toate motivele enumerate mai sus și pentru multe altele pe care probabil nici nu le conștientizez pe deplin acum, cu povestea încă proaspăt întipărită pe retina-mi de teatroholic irecuperabil. Nu știu când se va mai juca, dar abia aștept să-l revăd. Nici nu concep să nu-l revăd. Și tare mi-ar plăcea să-l treceți și voi pe listă pentru stagiunea ce va să înceapă toamna asta!

PS: Nu cred că v-am spus de cât de ingenioasă e montarea asta la capitolul decor și de cât de frumos prinde contur povestea într-un spațiu pe cât de mic, pe atât de încărcat de energii din alea faine. Da, spectacole în spații neconvenționale se tot fac. Și eu sunt dintre aceia care țipă adesea că teatrul n-ar trebui să se joace chiar oriunde. Dar după seara asta sunt sigură că ar trebui să se joace mai des la INAIS. E ceva cu locul. Ceva care face ca teatrul să-și găsească acolo un sălaș firesc și care te îmbie să revii… Iar costumele Inei Isbășescu? Mergeți și vă convingeți voi cât de mișto sunt 🙂