Duși cu… „Preșul” ;)

Am fost săptămâna trecută la Preșul, la premieră. Și tot de săptămâna trecută tot zic să vă povestesc cum a fost. Doar că am fost mai mult pe drumuri și iată că abia acum am găsit câteva minuțele libere… Așadar, să știți că-i simpatic spectacolul. Da, am tot auzit păreri mai puțin prietenoase despre comedia asta. Și nu, n-o să mint. Nu simt, ca spectator subiectiv, că era neapărată nevoie de textul ăsta în repertoriul de la Național… Repet, e o opinie pur personală și foarte subiectivă. Și nu înseamnă că ar fi ceva greșit la povestea asta. Ba chiar eu am privit-o cu zâmbetul pe buze și am găsit câteva motive pentru care cred eu că nu vor fi puțini ci ce se vor lăsa duși cu… Preșul 🙂

Textul ăsta e al naibii de actual. Și e pus în scenă exact așa cum trebuie pentru ca asta să iasă și mai mult în evidență. Oricât ar susține unii sau alții contrariul, eu am senzația că Preșul e cumva despre noi, ca nație. Despre starea asta a noastră în care ne place să ne complacem. E despre oameni. Despre cât de ușor suntem cu toții de apropiat ori de dezbinat. Mai ales de dezbinat… E despre aparență și esență. Despre cât de ușor a devenit să conviețuim cu un sistem de valori dat peste cap… E un pic de psihologie acolo, în spatele umorului… Spectacolul ăsta e, fie că ne place sau nu, o radiografie hăzoasă a lumii din jurul nostru. Te face să râzi, dar la o privire mai atentă te face să te întrebi dacă nu cumva ce vezi pe scenă nu-i decât un decupaj din realitate… Da, poate că replica aia cu „se notează, că poate se interpretează” nu mai are sensul pe care l-a avut o dată. Și poate că nu mai e nimic special azi, când am gustat cu toții (prea mult) libertatea, la vreun italian posesor de Fiat care umblă după fete ori la un preș de lână. Dar nu sunt oare acestea, în fapt, niște metafore? La fel ca multe alte detalii din scriitura lui Băieșu, desigur. Nu-și găsesc oare ele, la o privire mai atentă, corespondent în prezent? Eu nu sunt de meserie, dar parcă aș zice că da…

Long story short, Preșul e unul dintre acele spectacole pe care trebuie să știi cum să le privești. Altfel, e posibil să-ți pară doar o comedioară ușor depășită de vremuri. Dar dacă-ți dai răgazul să citești puțin și din subtext, nu ai cum să nu-i întrezărești actualitatea. Și-n plus, e foarte mișto decorul. Și ilustrația muzicală, care merge mână în mână cu povestea. Și, înainte de orice, e foarte foarte mișto Emilia Popescu, care demonstrează încă o dată că cei aleși pentru comedie sunt puțini și că atunci când pășesc pe scenă, orice spectacol devine o bucurie 😉

Later edit (2 martie 2020): Am reușit în sfârșit să văd Preșul și cu Raluca Petra în distribuție. Am ținut neapărat să o văd și pe Raluca pentru că am auzit vorbindu-se numai de bine despre ceea ce face ea în spectacolul ăsta. Și pot confirma. Vervă, energie, simț ludic… Tot ce trebuie pentru un personaj pe care nu-i neapărat ușor să-l creionezi așa cum trebuie 😀