Pe Antoaneta Cojocaru o știam. De la teatru, desigur 🙂 O actriță expresivă și talentată, pe care după ce am văzut-o interpretând nu unul, nu două, ci nouă personaje în Mazurka, mi-am zis că aș vrea să o cunosc. Așa că într-o după amiază făină de martie ne-am întins la povești…
Fiindcă dintre spectacolele în care te-am văzut Mazurka îmi e cel mai proaspăt pe retină, hai să începem de aici… Cum e treaba asta cu mai mult de un personaj? Fiindcă nu are cum să fie ușor să trebuiască nu doar să schimbi costumele, ci și să treci de la o stare la alta în doar câteva minute, nu-i așa?
Așa cum îți imaginezi, e greu. Și e ceva nou petru mine. Nu am mai jucat niciodată atâtea personaje într-un spectacol. Și grija mea a fost să nu semene între ele, dar și să dea dimensiune spectacolului, să crească scenele. Și într-adevăr schimbările atât de rapide sunt ceva ce nu credeam că e posibil, dar uite că e.
Și ți-a ieșit, pentru că se simte asta… Personajele astea chiar nu seamănă deloc între ele!
Dacă se vede asta, mă bucur. Înseamnă că nu am muncit degeaba 🙂 Mi-am depășit niște limite făcând asta… De înțelegere, idei preconcepute poate… Sunt multe level-uri de depășit în lucrul pentru un asemenea spectacol, cu un asemenea regizor . Dar mi s-a părut o provocare fenomenală să fac asta. Să văd dacă reușesc să funcționez așa…
Ce-mi place mie e că personajele tale – alături de cele ale lui Gavril Pătru – demonstrează că nu contează neapărat întinderea unui rol, cât emoția transmisă chiar și-n câteva minuțele petrecute pe scenă 🙂
Asta să știi că depinde mult de regizor. De părerea lui despre oameni până la urmă… Iar în cazul lui Alexander Hausvater, parerea lui despre oameni e foarte speciala. Și lucrul ăsta e foarte puternic. El a știut exact ce vrea sa surprindă din fiecare femeie pe care o interpretez și să-mi spună lucururile acelea atât de esențiale cu care sya reușesc să compun restul puzzle-ului… Puteam să am un singur personaj care să nu spună nimic. De asta zic că e mult meritul lui, pentru că nu doar că a avut încredere în mine, dar a știut ce să-mi ceară și cum să-mi ceară.
E în vreun fel mai greu atunci când regizorul e și autorul textului?
Nu. Cel puțin nu în cazul de față. Nu a avut orgolii de scriitor. Poate în alte cazuri este, dar nu a fost aici. Pur și simplu am lucrat pe un text bun, pe o poveste interesantă, cu regizorul Alexander Hausvater, cu care imi doream să mă întâlnesc din școală și cu care sunt foarte fericită că m-am întâlnit acum și că mi-a oferit o provocare extraordinară de care aveam nevoie 🙂
Dar ce e mai greu? Să lucrezi cu un regizor ca Alexander Hausvater, uriaș i-aș spune eu, sau cu un regizor aflat la început de carieră?
E greu și cu un regizor cu experiență, și cu un regizor aflat la început. Atunci când lucrezi cu un regizor consacrat, tu trebuie să te ridici la nivelul înțelegerii lui. Și asta este dificil. Mai ales când e vorba de un regizor matur, care are o înțelegere profundă. Și sunt actori care pot face această săritură și actori care se sperie. Miza e mai mare poate. Iar când te întâlnești cu regizori aflați la începutul carierei, apar alte provocări legate de meșteșug. Mie îmi place să mă întâlnesc cu regizori tineri, fiindcă eu am norocul să am o școală bună de actorie în spate, și atunci mă intereseaza viziunea lor sinceră. Si sunt curioasă unde pot să mă întâlnesc cu ei în această viziune.
Dar se poate întâmpla ca viziunea regizorului să nu coincidă în niciun fel cu viziunea actorului? Sau ca regizorul să ceară de la tine ceva ce nu poți accepta?
Actorul nu are cum să aibă o viziune asupra spectacolului, așa cum o are regizorul. Actorul poate să aibă o viziune asupra rolului, dar asta e altceva… Un actor nu construiește spectacolul, ci e parte din el. Responsabilitatea ta e să faci cât mai credibil rolul pe care-l primești. Îmi amintesc ce spunea profesorul meu, Ion Cojar, că arta actorului este separată de arta spectacolului. Ceea ce e foarte adevărat. Iar dacă fiecare își face treaba și îl lasă pe celălalt să își facă la rândul său treaba, atunci echipa reușește să facă un lucru minunat. Și câștigat e spectatorul. Altfel, dacă ne încurcăm unii pe alții, atunci se strica mecanismul si încrederea pe care se bazează, de fapt, teatrul. Iar dacă e ceva ce tu nu poți să accepți la felul în care vede regizorul spectacolul, atunci poți să refuzi un rol sau să renunți la proiect. E mai cinstit. Ce se mai întâmplă însă este ca regizorul să nu te lase să îl ajuți, să nu înțeleagă asta, din alt pachet de idei preconcepute, de data asta despre actorie. Si atunci e dificil de lucrat.
Regizori sunt mulți, dar totuși nu sunt atât de mulți cei care impresionează. Ce anume ți se pare ție că diferențiază un regizor oarecare de unul extraordinar?
Curajul. Și sinceritatea. Curajul de a spune o poveste. O poveste sinceră, care să aibă legătură cu viața, cu oamenii. Și stiința de a construi o poveste. Știința de a lucra cu actorii, de a construi situații, de a da o cheie.
Hai să vorbim despre Oxygen. E un gen de spectacol destul de nou pe la noi. Un spectacol nu neapărat așa, pentru toată lumea… Mai bine zis, unii ar spune că vă asumați o misiune destul de grea…
Niciun spectacol nu e pentru toată lumea. Așa cum arta nu e pentru toată lumea. Dacă vorbim de o zonă de entertainment și de comedii ușoare, poate sunt mult mai accesibile…
Dar nici așa, pentru că sunt oameni care caută mai mult de atât… Ceea ce fac eu de obicei, spectacolele pe care le construiesc eu în general, se adresează unui anumit public. Pe mine mă interesează teatrul ca artă și nu ca formă de entertainment, desi stiu ca e pretențios spus. Iar ceea ce se întâmplă cu Oxygen e o chestie excepțională. Pe lângă faptul că îmbină atâtea zone de creatie, textul este foarte special, iar prin spectacolul nostru, Teatrelli incearcă sa dea o directie noua. Să formeze un public nou, mai educat poate. Acum ne pregătim sa îl jucăm la Paris, în aprilie 🙂
Ce v-a atras pe tine și pe Daniel în primul și-n primul rând la Oxygen?
Textul. Povestea și faptul că am intuit că se pot îmbina mai multe forme de artă acolo… Și zona de dans, si zona de muzică, si zona de poezie… Toate astea erau în text… Și am simțit că acest spectacol va schimba ceva…
Ai avut parte de multe personaje. Un gen de rol pe care încă nu l-ai abordat? Ceva ce n-ai încercat încă?
Până acum nu prea am jucat soții. Și mi s-a și spus că nu sunt foarte potrivită… De asta m-am bucurat la Mazurka că am avut ocazia să fac ceva diferit, desi nu e vorba despre soții. În general sunt contre emploi-uri… Nu am un rol anume pe care să aștept acum să vină cineva să mi-l dea… Cred că în orice rol poți să spui ceva. Nu trebuie să fie un anumit text sau un anumit personaj… Cred că fiecare rol îți oferă niște provocări extraordinare, pe care trebuie să știi să le primești și să le trăiești. Am avut norocul să pot să fac roluri pe care multe actrițe le viseaza, precum Julieta sau Nina Zarechnaya, am jucat autori mari precum Shakespare, Cehov, m-am întâlnit cu regizori importanți, precum Alexandru Darie sau Alexander Hausvater, Gigi Caciuleanu… Am lucrat multe personaje importante. Dar poate că ele au venit tocmai pentru că nu mi-am dorit un anumit rol neapărat.
Dar un personaj care te-a schimbat cel mai mult?
Majoritatea m-au reclădit și m-au format. Toate personajele pe care le-am interpretat au însemnat mult pentru mine. Au lăsat urme frumoase în interiorul meu.
Un personaj care te-a speriat, orice ar însemna asta?
Mie mi se pare că un actor bun se pune în slujba personajului. Dacă simți că este un personajul care îți face rău, atunci cinstit e să renunți. Nu să-l faci cu jumătăte de măsură, dar deja vorbim despre un anumit nivel, la care se lucrează rar azi. Și eu am niște zone în care nu aș putea să intru acum. Știu asta foarte clar. Dar ce e foarte tare e că nici nu mi se oferă roluri care să mă împingă în zonele astea acum, când nu sunt încă pregătită. În rest, eu tot ce-am făcut până acum, am căutat să fac până la capăt și cu bucurie. Da, pot să zic că au fost personaje sau experiente care nu mi-au fost comode. Nu în sensul că mă speriam de ce găseam în mine sau ceva de genul ăsta, ci pentru ca mă storceau si mă tulburau foarte tare, dar am știut că sunt doar etape, așa că m-am înarmat cu răbdare.
Crezi că fiecare personaj e ca o lecție care vine atunci când trebuie?
Da, exact ca orice experiență care vine atunci când ai nevoie de ea.
S-a întâmplat vreodată să te confunde oamenii cu personajul?
Daaaa, de mai multe ori. Mi s-a întâmplat să creadă că așa sunt eu, sau că mi s-au întâmplat lucrurile pe care le trăia personajul…
Ai fi fost alt om dacă n-ai fi ales teatrul?
Eu voiam să fiu balerină, dar am făcut teatrul. Dar mie îmi place si opera, pictura, baletul, literatura… Dar ce are teatrul atât de special e că instrumentul ești chiar tu, ființa aia de pe scenă. Dacă e făcut așa cum trebuie să fie făcut, desigur… Și asta face ca totul să fie extrem de viu si de personal…
Hai să ne întoarcem la femeile din viața lui Chopin… A fost greu să înveți să le iubești pe taote la fel? Sau ai vreo preferată?
Acum îmi plac foarte mult babele (râde). Asta chiar nu jucasem niciodată înainte… M-a enervat George Sand la început… Speram sa nu ajung asa vreodată… Apoi am înțeles că ajunge altceva in afară decât ce simțeam eu dinăuntru și m-am împăcat cu ea… Și, în fond, așa cum spune domnul Hausvater, dacă nu erau toate niște femei extraordinare, n-ar fi făcut parte din viața lui Chopin….
Cât de important e publicul la un spectacol? Cât contează energia din sală?
Foarte important. E foarte important să vezi că ei înțeleg, că merg cu tine, că au nevoie de tine, ca nu sunt acolo întâmplător, plini de panici si măști… Acum nu știu exact ce se întâmplă la noi… Eu merg des pe afară, să văd spectacole si mă minunez mereu când văd ce public viu și sincer au. Oamenii care chiar vor să trăiască experiența aceea. Sigur că și spectacolele sunt performante, dar și spectatorii din sală au nevoie de ele. Și teatrul e și social, și politic, și metaforic… Pune pe tapet niște lucruri care se întâmplă în societate acum. Contează de ce vor oamenii să vină la teatru. Ce așteptări au de la teatru. Unii poate că se și apară. Și evită cumva să dăruiască. Teatrul înseamnă până la urmă – și vorbesc aici și pentru actori, nu doar pentru public – curiozitate, înseamnă să lași deoparte ideile tale preconcepute, înseamnă respect, înseamnă răbdare , înseamnă atenție si dragoste.
Cel mai surprinzător feedback primit dinspre public? Ceva la care chiar nu te-a fi asteptat…
Pe de-o parte sunt toate aprecierile si increderea si faptul ca mi se spune des că emoționez sau că sunt adevărată. Astea mă bucură si mă emoționează la rândul meu. Dar mai mult de atât, mă fac să mă simt și foarte responsabilă de ceea ce pot și ceea ce trebuie să le ofer eu oamenilor care plătesc un bilet ca să vadă un spectacol cu mine… Bine, spectatorii care mă urmaresc cred că s-au prins că nu mă vor vedea într-un spectacol sub un anumit nivel. Ceea ce înseamnă din nou că au niște așteptări de la mine și asta crește și mai mult responsabilitatea mea 🙂 Au fost lucruri pe care mi le-au spus oamenii, mi le-au scris, lucruri care chiar au contat enorm pentru mine…
Eu fiind înnebunită după micile „accidente” care se petrec uneori pe scenă și care mi se pare că dau un firesc superb teatrului, mă văd nevoită să întreb și asta… O întâmplare amuzantă dintr-un spectacol? Ceva care ți-a rămas în minte…
A, mi s-au întâmplat multe. Am căzut cu decorul o dată, peste un pian care era acoperit de niște pereți falși care s-au desprins… Multe. Uite, de exemplu am primit de la o spectatoare un cozonac și ciorbă pe scenă, la aplauze (râde). Cel mai haios pentru noi cred că este când vezi în ochii celuilalt ce gândește cu adevărat în clipa când ceva nu funcționează cum trebuie. Uneori e dramatic, alteori e distractiv. In special când vezi dincolo de personaj, ce gândește actorul, dacă îl știi bine. Uneori chiar e greu să nu te bușească râsul… :))
Apropo de oamenii căre plătesc bilet ca să vină să te vadă… Ți se pare că ar fi scumpă cultura la noi? Că așa se spune…
Nu. Deloc. Poate că asta e și o greșeală. Că dacă nu ar fi atât de ieftină, oamenii care fac cultura, ar fi prețuiți la justa lor valoare…
Și totuși sunt oameni care încă susțin asta… Dar cred că asta depinde până la urmă de priorități, nu?
Clar. Depinde de ce vrei să faci cu tine, de educație… Sunt tineri care poate mănâncă covrigi și merdenele intr-o zi , dar care vor să trăiască experiența asta a teatrului seara. Și sunt oameni care merg zilnic la restaurant și nu sunt dispuși să dea banii de o pizza pe un bilet la teatru… De asta zic, teatrul nu e pentru toată lumea.
Ce mă enervează pe mine cel mai tare e când oamenii vin la teatru crezând că un spectacol se rezumă la cele două-trei ore de pe scenă… Ce se ascunde de fapt în spatele unui spectacol? Pentru că știu că e multă muncă…
Depinde de spectacol, desigur. La un spectacol făcut așa cum trebuie, cu actori buni, e mult efort în spate. Luni întregi de repetiții. E foarte mult stres. Oboseală. Cafele, nopți nedormite, lumină artificială, întrebări fără răspuns… Dar e vorba și de o generozitate aparte, de a împărtăși ceva ce înțelegi cu alți oameni, în speranța că asta o sa-i ajute…
Iar oamenii sunt datori să înțeleagă toate astea, corect?
Cred că e ceva ce ține de a fi deschis la ce se întâmplă cu celălalt… E ceva evident, dacă te gândești un pic. E o muncă enormă, emoțională și fizică. Trebuie doar să vrei să vezi asta. Teatrul e un drum frumos dar foarte intens. Trăiești la o viteză și la o intensitate mult mai mare decat în viața de zi de zi… Arta în general e așa. Și de aceea cred că arta și artiștii, merită respect pentru ceea ce fac si ceea ce dăruiesc și lasă în urmă. Nu oricine poate asta. De fapt, foarte puțini pot…
Meseria asta vine cu multe încercări… Cum treci peste?
Uneori nu e ușor. Pot intra în conflict multe orgolii, frustrări. E și normal, dacă ne gândim cât de gresit e sistemul în acest moment. Sunt momente în care te întrebi de ce faci meseria asta. Uite, de exemplu am lucrat spectacole importante care n-au ieșit niciodată. Tocmai datorită orgoliiilor si fricilor. A lipsei de încredere, a dezordinii… Și nu are cum să nu te afecteze asta. Te sperie… Dar eu personal caut mereu să mă încarc din lucrurile care funcționează și alături de oamenii care pot să spună ceva… Țin minte de exemplu că, după o experiență de genul ăsta, am inceput să construiesc un spectacol foarte frumos la Opera Comică. La diferență de o zi. A fost incredibil. Și cred că asta te duce înainte, lucrurile care funcționează… Că dacă e să calculezi tot ce nu funcționează, te închizi în casă. Și mai e ceva. Fiecare experiență, chiar și negativă, are rostul ei. Chiar dacă nu înțelegi pe moment, are rostul ei. Și contează să înțelegi și asta 🙂
Reușești să te deconectezi vreun pic? Mai au actorii timp și pentru ei?
A fost o perioadă în ultimii ani când am fost workacholică. Nu voiam să mă rup deloc de teatru. Si daca aveam un pic de timp liber nu știam ce să fac cu mine… Acum încerc să acord importanta și vieții mele private. Am ajuns la acest nivel. Dar până anul ăsta, mult timp totul era teatru. Acum să zic că mă descurc mai bine (râde). Îmi place să fac multe lucruri. Să vizitez orașe noi, să citesc, să mă văd cu mama, sa merg prin magazine, lucuri normale…
Ai amintit mai devreme de Opera Comică. Cum e publicul mic? Că se spune că ei sunt mai sinceri și mai direcți…
A, ei sunt foarte tari. Sunt exact ca oamenii mari, doar că nu au avut atâta timp să trăiască cât am trăit noi, și poate de aceea nu înțeleg unele lucruri, dar le intuiesc extraordinar. Senzațiile și părerile lor sunt mult mai netrucate. Oricum spectacolele pe care le-am construit eu la Opera Comică au un nivel pentru cei mici și unul pentru cei mari, care-i însoțesc. Fiindcă am vrut să aibă si cei mari parte de o poveste. Și surpriza mea cea mai mare este că nivelul pe care l-am construit eu pentru adulți a funcționat extraordinar de bine la copii. De exemplu, când Gulliver se îndrăgostea de regina, ei se prindeau primii în sală… De fapt, cu copiii trebuie să știi să te ridici, nu să te cobori la nivelul lor 🙂
Cum vezi tu teatrul din postura de spectator?
Nu mai merg la orice spectacol. Merg în general la spectacole care mie mi se par importante. Și prin spectacol important eu înțeleg un spectacol care spune ceva si poate fi si al unor studenți, de exemplu. Nu merg la ce scrie pe afiș. E o mare diferență între nume și artiști. Uneori chiar n-au nicio legătură, din păcate… Eu caut să văd spectacolele artiștilor… Și sunt un spectator foarte bun si curios si vreau să văd ceva bun, mai bun decât am facut eu vreodată.
Ai de unde alege?
Da, se întâmplă spectacole mari și avem actori mari. Trebuie doar să știi unde să-i cauți… Și să lăsăm deoparte chestia asta cu actorii mari care au fost o dată si nu mai sunt azi. Sincer, mie mi se pare că e mult dispreț în afirmația asta… Da, au fost niște artiști extraordinari. Dar sunt și între actorii de astăzi oameni la fel de talentați și nu înțeleg de ce nu îi pretuim cât sunt în viață.
Un spectacol în care nu joci și care ți-a plăcut mult?
Cred că mi-aș fi dorit să joc în toate spectacolele Teatrului Maghiar din Cluj. Tot ce se întâmplă acolo mi se pare foarte bun. Sau spectacolele teatrului Schaubuhne Berlin. Spectacolele lor sunt foarte bune, cu actori foarte buni, care chiar spun ceva important.
Un actor preferat ai? Sau un artist în general. Cineva care te inspiră și pe care admiri tu în mod deosebit…
Hmm… E greu. Sunt mulți… Îmi place Lars Eidinger foarte mult, de la Schaunbuhne Berlin. Lumea îl știe la noi de când au fost ei cu Hamlet. Îmi place Alina Cojocaru, care e balerină. E o artistă excepțională. Joacă foarte mult și are o putere de a transmite fenomenală. Îmi place Tudor Ilincăi, care e tenor. Și care cântă la multe instrumente și și-a depășit cu mult conditia. Sunt și mulți actori de Hollywood care-mi plac. Îmi place foarte Marion Cotillard. Și de la noi sunt foarte mulți actori pe care-i admir și de la care am învățat lucruri și pe care mă bucur mult să-i văd pe scenă.
Superstiții ai?
Daaa. Nu mă întorc din drum dacă am uitat ceva, atunci cand am spectacol. Sun pe cineva să-mi aducă, dar nu mă întorc din drum orice-ar fi. Primul pas pe care îl fac pe scenă e cu dreptul, nu mă bucur dacă aud urarea “succes!”…
Ultima întrebare. Dacă ai putea avea orice super putere din lume, care ar fi ea?
Să zbor, clar 🙂
Cultural.21 