Aseară mi-am ieșit puțin din zona de confort și am fost să văd Iarna. Nu am fost niciodată foarte atrasă de elementele abstracte în artă, mai ales în teatru. Însă cele două nume grele din distribuția spectacolului de la Nottara – Catrinel Dumitrescu și Andi Vasluianu – mi-au atras atenția și mi-am spus că, poate numai și pentru a-i revedea pe ei pe scenă, ar merita să dau o șansă piesei lui Jon Fosse. Mi-a plăcut? Nu pot spune cu mâna pe inima că am fost cucerită de tot ceea ce am văzut pe scenă. Și asta poate pentru că încă nu am eu maturitatea necesară pentru asta… Însă am plecat de la teatru încercând să găsesc răspunsuri la câteva întrebări, și cred că asta face ca spectacolul să fie unul cel puțin bun…
Înainte de a cumpăra biletele, am citit câte ceva despre Iarna. Și m-a intrigat puțin faptul că nu cred că a existat recenzie sau comentariu care să nu conțină cuvintele atipic și experimental. Părerile erau împărțite. Multă lume aborda un ton mult prea critic, deși era evident că nu înțeleseseră foarte bine spectacolul. Ceea ce m-a făcut să cred că spectacolul nu este pentru toată lumea. Și m-am gândit că e foarte probabil să nu rezoneze nici cu gusturile mele în materie de teatru… Dar, din nou, distribuția a fost imposibil de trecut cu vederea. Iar după ce am citit un text de pe Raftul cu Idei, semnat de Alina Gosa, am decis că ar trebui să merg la piesa regizată de Mihai Măniuțiu.
Iarna spune, într-adevăr, o poveste neobișnuită. Și în același timp extrem de comună. O poveste despre apariția și dispariția iubirii. Despre granițele dintre firesc și nebunie. Despre frica de singurătate. Despre etică, la nivel sentimental. Despre lupta dintre rațional și emoțional… Și ceea ce impresionează în mod deosebit la povestea în cauză este maniera neașteptată în care ea este revelată publicului. Întreaga acțiune se petrece într-un paralelipiped alb, în care actorii sunt „prizonieri” de la început până la sfârșit, și asta nu e întâmplător. Nimic nu e întâmplător în Iarna lui Fosse, iar decorul izbitor de simplu nu este decât o mască pentru complexitatea simbolurilor. Pe scenă se regăsesc patru oameni foarte talentați, însă doar 2 personaje. În timp ce Andi și Catrinel personifică un El și o Ea fără nume, dansatorii Ștefan Lupu și Andrea Gavriliu (care se face responsabilă și de coregrafia spectacolului) îi dublează din postura de alter ego-uri. E ca și cum undeva în decorul acela alb și minimalist ar exista o oglindă stranie, care vede în interior. Ca și cum tot ceea ce trăiesc El și Ea în plan emoțional, tot ceea ce spun și tot ceea ce fac se materializează în formă umană prin cei doi dansatori. Iar efectele luminoase și, mai ales, muzica devin și ele extensii incredibil de vii și de pregnante ale acelorași trăiri.
Nu, nu este un spectacol pentru toată lumea. Și asta s-a văzut și în reacțiile publicului. Nu este neapărat greu de înțeles, cât mai degrabă greu de digerat. Căci nu povestea de dragoste dintre cele două personaje naște frământări în interiorul spectatorului, ci felul în care ea se clădește pe o infidelitate. Contrastând parcă albului atât de pur din jur. Și rezonând subtil cu sunetul viscolului de pe fundal. Și asta te face să te întrebi „E ok așa?” Sau „Eu oare ce-aș face în locul lor?”
Iarna nu are absolut nimic comercial și poate că asta nu e rău. Are însă un puternic element poetic. Și o încărcătură psihologică, dublată de o eleganță aparte. Da, este un spectacol ușor prea abstract pe alocuri. Și da, arată poate puțin mai mult decât aș fi vrut să văd. Este mai mult despre ce nu se spune decât despre ce se spune, ceea ce e oarecum neobișnuit în teatru. Este despre gesturi și emoții aparent înăbușite. Dar este, în primul rând, un spectacol greu. Greu de jucat, vreau să spun. Și este jucat impecabil. Iar asta mi-a plăcut. La fel cum mi-a plăcut și felul în care principiile și convingerile spectatorului sunt puse la încercare. E un spectacol care te face să mergi acasă, să te privești în oglindă și să îți dorești să vezi dincolo de imaginea ta exterioară. Și pentru mine asta e de-ajuns…
Cultural.21 