Știam prea bine în seara aia de mai, când am mers să îl văd prima dată pe Lucian Ionescu în Hedwig and The Angry Inch, că e un actor uriaș. Ce nu știam când am intrat atunci în sală era că omul ăsta avea să-mi dea lumea peste cap, redefinind tot ce ș̶t̶i̶a̶m̶ credeam eu că știu despre cum se face teatru… Un an și vreo unsprezece Hedwig and The Angry Inch mai târziu nu s-au schimbat prea multe. Acum eu știu textul. Iar Lucian… Lucian reușește să facă el cumva ca fiecare spectacol să se simtă ca și cum ar fi primul…

Lucian Ionescu e cel mai bun actor pe care îl știu eu și am vrut să dau asta în scris. Și da, probabil sunt subiectivă, căci e și unul dintre acei foarte, foarte puțini actori pentru care aș merge până la capătul lumii doar ca să-i văd jucând. Dar… Lucian e singurul actor din câți am văzut eu pe scenă – și îmi asum pe de-a-ntregul ce spun acum – care poate să joace absolut orice pe lumea asta la aceeași intensitate. Și care mă face să mă întreb, iar și iar, cum e posibil ca un singur om să conțină înlăuntrul lui un univers infinit. Cum poate să transmită atât de mult cu fiecare rol. Cum poate să rezoneze așa cu orice partitură i-ar pica în mână. Cum poate să devină Hedwig cu fiecare fibră, și nu să o joace pe Hedwig. Să nu își îmbrace persoanjul ca pe o haină, ci să-i dea voie să-l locuiască. Să trăiască efemer, dar plenar, prin el. Cu prețul propriilor lacrimi. Cum poate să facă totul să pară atât de ușor, când e al dracului de greu. Pardon my french 🙊

E impecabil, ireproșabil și perfect în fiecare secundă, fie că vorbim de actorie sau de tehnica vocală. Și da, știu că astea trei sunt sinonime 🙂 E forță ireală în jocul lui, în felul în care își dă voie să fie tot mai vulnerabil cu fiecare minut din poveste… E un curaj care mă sperie, e nebunie, e matematică până și-n cea mai neînsemnată secundă de improvizație. Mă fascinează bucuria cu care face meseria asta și, mai ales, respectul. Expresivitatea, lejeritatea, echilibrul. Mă bulversează cât poate fi de prezent, de cald, de uman. Mă flatează, ca spectator, devotamentul și generozitatea cu care vine în fața publicului. Mă lasă de fiecare dată fără aer interpretarea lui, fiorul din voce, lejeritatea și sensibilitatea cu care poate cânta orice de parcă a fost scris pentru el. Lucian strălucește ca un rock star într-un spectacol care e aproape, aproape un one man show. Însă, tot ca un rock star adevărat, o face nu doar cu deplină credință în arta lui, cu responsabilitate și franchețe, ci și fără a-și eclipsa vreo clipă partenerii de scenă. Și pentru asta nu pot decât să-l iubesc și mai mult…

Și, Doamne, cum îți intră în suflet ca o furtună din aia năvalnică de vară și te trece prin toate stările posibile. Te face să râzi, să plângi, să cauți răspunsuri și adevăruri înlăutrul tău, să vezi și să simți lucruri de care fugeai fără să știi. Hedwig a lui Lucian Ionescu e iubire, e frământare, e lumină și întuneric, e furie și iertare, e o divă și e un om ca noi toți… Te lasă să-i simți fiecare bătaie de inimă, să-i citești durerea și fericirea în ochi, te ține parcă de mână pe drumul către propria-ți fragilitate pe care ai uitat de mult cum s-o accepți. Hedwig a lui e neastâmpăr, e acceptare și revoltă, e de-o senzualitate rară și atât de pură, e haos și echilibru. E, pentru mine cel puțin, cel mai tulburător și mai frumos și mai vindecător personaj cu care m-am întâlnit💙

Îți mulțumesc, Lucian Ionescu. Pentru că exiști, pentru ceea ce ești, pentru fiecare seară (și pentru toată munca nevăzută de dinainte de fiecare seară) în care urci pe scenă și arăți orașului viclean ceva mai curat…

Foto: Augustina Iohan / Augustina Iohan Performing Arts Photography