Am văzut – și am trăit – serile trecute un spectacol cum tot căutam de ceva vreme prin teatre. Un spectacol care să mă provoace emoțional și intelectual în egală măsură, care să mă scoată din zona de confort și care să îmi dea de lucru cu mine însămi. Se numește Ex și doar ce a avut premiera la Teatrul Mic. Și e musai, dar musai de văzut.

Ex m-a atras tot mai mult cu fiecare secundă, din punct de vedere artistic, pe mine, consumatorul avid de teatru. Căci dincolo de lucrurile despre care vorbește, e impecabil. A scormonit în cele mai ascunse cotloane ale sufletului meu de om care a comis imprudența de-a iubi. Și m-a fascinat, în calitatea mea de psiholog, peste poate. Un spectacol care nu-și menajează, afectiv, spectatorii. Dar nici nu-i bruschează în vreun fel. Un spectacol covârșitor de sincer. Viu, real, tăios de uman. Un spectacol care m-a speriat puțin, atunci când a trebuit să răspund la întrebarea care sunt sigură că în cele două ore și jumătate s-a rostogolit, la un moment sau altul, în mințile tuturor celor prezenți în sală: Tu ce ai face dacă te-ai trezi într-o noapte trăind povestea asta? Și care m-a forțat să stau față în față cu propriile emoții pentru o clipă…

Un spectacol extrem de intim, prin poveste și prin felul în care Theodor Cristian Popescu a ales să o spună. O poveste care ți se infiltrează pe nesimțite în fiecare celulă și te trece prin toate stările posibile și imposibile, așteptate și neașteptate, familiare sau poate nu chiar… Un text nu doar scris cu o rigoare psihologică dezarmantă, ci și citit la fel. Un text care ne amintește cu o franchețe dureroasă cât de fragili suntem, fiecare dintre noi, în spatele ușilor închise. Care ne vorbește despre iubire și ne face să ne întrebăm dacă ea, singură, e de ajuns… O poveste despre cinismul la care ne împinge nevoia de validare. Despre cea mai nenorocită singurătate din neamul singurătăților: cea în doi. Despre incapacitatea omului de a se dezbrăca de orgoliu, cu prețul propriei nefericiri. Și despre capacitatea sa de a se distruge sufletește în numele aparențelor.

Și dincolo de scriitură și de regie și de sceno și de luminile alea super faine, e meritul lor. Al actorilor. Sunt acolo, în fața ta, atât de aproape că poți să le simți fiecare bătaie de inimă. Și sunt buni. Foarte buni. Și-i costă, n-are cum să nu coste spectacolul ăsta. Și își asumă totul, dincolo de talent, cu tot sufletul… Cred că Daniel e cel mai mișto rol în care l-am văzut eu pe Tudor Istodor până acum. E puternic și e în același timp vulnerabil. Vulcanic și totuși atât de calm. E uman. Îl crezi. Ai vrea, poate, la un moment dat să-l urăști un pic, dar nu ai cum. Pentru că îl înțelegi… Ana Bianca Popescu merge pe sârmă cu o siguranță ireală, între forță și sensibilitate. Între toate trăirile care clocotesc înlăuntrul personajului ei. Și e imposibil să o acuzi ori să o judeci pe Sibylle a ei, căci în simți toate frământările ca și cum s-ar zbate în pieptul tău. Iar Irina Velcescu e atât de dulce și de umană. E multă candoare în jocul ei și un soi de curaj nebun pe care-l împrumută Franziskăi și e minunat felul în care apariția ei în scenă echilibrează pe nesimțite toată energia spectacolului.

Ex e un spectacol care pe mine m-a lăsat, la un moment dat fără aer. Și cum spuneam mai sus, căutam asta. Tot ce se întâmplă acolo, între personajele lui Marius von Mayenburg, la niciun metru de tine, spectatorul, e pur și simplu… Care să fie cuvântul potrivit? Taie în carne în vie. E intens și doare și e al naibii de personal totul. Te face parcă să te simți vinovat că ești acolo, în sufrageria unor oameni care-și lasă toate zidurile să cadă în fața ta, un străin… Un spectacol de la care nu ai cum să pleci același. Și pe care nu ai cum să-l dai ușor uitării. Bravo, oameni frumoși. Și mulțumesc!

Foto: Teatrul Mic / Facebook (https://www.facebook.com/teatrulmic.sifoartemic)