Nu am nicio scuză pentru faptul că mi-a trebuit un an de la premieră să ajung la Opera de trei parale. Promit însă cu mâna pe inimă să nu mai lipsesc din sală niciodată de acum încolo. Pentru că sunt spectacole pe care le vezi o dată și îți devin un fel de… acasă 💙

Stăteam acolo, în întunericul sălii, privind scena cu bucuria unui copil care tocmai a primit de la Moș Crăciun cel mai frumos cadou din univers și încercam să îmi imaginez cum a început totul. Scriitura lui Brecht. Muzica lui Weill. Răzvan Mazilu presărând peste ele praf de stele sau ceva de genul ăsta… ✨ Căci e magie spectacolul ăsta. Un soi de alchimie. Opera de trei parale e o bijuterie și o minune de spectacol. E sinonim cu perfecțiunea. E impecabil, din secunda în care pășești în sală. De fapt, nu. Din secunda în care ajungi pe treptele teatrului. Și până când luminile se sting, vreo trei ore mai târziu. E viu. Electrizant. Emoționant. Curat. Provocator. E poezie. E al naibii de actual. Ei bine, e artă, într-un context teatral care prea des oscilează între elitism exagerat și șușă. Un spectacol la finalul căruia nu ai cum să nu te întrebi de ce nu sunt toate spectacolele construite așa. Și jucate așa…

O montare care reliefează cu finețe și umor din ăla mișto, profunzimea textului, dar și încărcătura muzicii. Atemporalitatea acestei Opere de trei parale de la Excelsior e indiscutabilă. Precizia cu care e punctat totul e dincolo de orice matematică. Energia pe care o transmit oamenii ăștia de acolo, de pe scândură, e ceva nemaintâlnit. Puține spectacole sunt experiențe, în adevăratul sens al cuvântului. Opera de trei parale e mai mult de atât. E ceva cu adevărat unic și irepetabil, și ceva îmi spune că voi simți la fel și peste cincizeci de reprezentații.

Cât despre distribuție? Nu cred că se putea altfel, nu cred că se putea mai bine. Mi-nu-nați cu toții. O performanță de echipă cel puțin remarcabilă. Și nu, nu pot (și nu vreau) să trec mai departe fără să mă opresc o clipă la doi băieți fantastici care mi-au furat inima miercuri seară. Despre Lucian Ionescu rămâne valabil ce-am zis zilele trecute, tot aici pe blog, nu-l mai laud, să nu i se urce la cap 🙂 Și nici despre Dan Pughineanu nu aș vrea să vorbesc prea mult, fiindcă oricât de atent mi-aș alege eu cuvintele, trebuie să-l vedeți ca să înțelegeți ce actor fantastic e. E de-o expresivitate și de-un curaj nebun. E vervă și carismă în stare pură. Iar maturitate și măsură cum am văzut în jocul lui rar am mai întâlnit, mai ales la un actor atât de tânăr.

Un spectacol superb. Pur și simplu ma-gis-tral. Eterogen, cosmopolit, desprins parcă dintr-o altă realitate. Așa e Opera de trei parale. Un tur de forță. O sinergie perfectă între mesaj, viziune, mișcare, meșteșug actoricesc, muzică, adevăr și iluzie. Trei ore în care timpul se oprește în loc și inimile a vreo două sute de oameni, actori și spectatori la un loc, bat același ritm. Cu entuziasm și cu tandrețe. Un spectacol de care tare-mi e că m-am îndrăgostit iremediabil și pentru totdeauna❤️

Opera de trei parale mi-a amintit, cu fiecare secundă, de ce iubesc eu cel mai mult și mai mult pe lume, din tot ce-nseamnă teatru, musical-ul. Iar banii plătiți pentru biletul la spectacolul ăsta au fost cea mai bună investiție pe care am făcut-o pentru mine, pentru sufletul meu, după multă, multă vreme. A fost o bucurie. A fost senin. A fost iubire. A fost emoție. Am râs, am plâns, am uitat de tot și toate și nici în toate aplauzele din lume n-ar încăpea recunoștiința mea pentru întâlnirea asta…

Foto: http://www.teatrulexcelsior.ro / Andrei Gîndac