Așadar… Next to Normal – (A)normal. Un musical despre care citisem câte ceva așa, pe diagonală, când am auzit că se montează și la noi. Premiu Pulitzer, recenzii dintre cele mai bune, zeci de scene pe care a fost montat, sute de reprezentații sold out pe Broadway și peste tot în lume… Nimic din cele anterior amintite nu constituie pentru mine, ca spectator, un criteriu extrem de important în alegerea spectacolelor la care merg. Ba uneori, dimpotrivă, oricât de ciudat ar suna asta. Atunci, ce-am căutat în sală? Apoi, să vă povestesc…

Am vrut să văd Next to Normal fiindcă sunt în distribuție niște actori care-mi plac. Și mai eram și foarte curioasă să-l descopăr pe Victor Bucur și în ipostaza de regizor. Și ca să mă conving că e adevărat. Că începem să vorbim în teatru, pe șleau, despre mental health. A, și pentru că, după ce am văzut secvențe din spectacolele montate prin multe alte țări dintre cele cu tradiție veche în ale musicalului, eram sigură că aveam să simt, la final de spectacol, mândria că ai noștri au făcut ceva cel puțin la fel de mișto. Și nu, nu m-am înșelat 🙂

Next to Normal e un musical izbitor de actual și de curajos. Prin felul în care arată, prin ritmurile lui de pop-rock, prin povestea pe care o spune. Un spectacol care aduce în fața publicului, cu franchețe și fără niciun fel de artificiu ori metaforă, o temă de care încă fug atât de mulți dramaturgi și regizori deopotrivă. Și e un spectacol muncit. Se vede asta și se simte. Un spectacol dorit. Așteptat. Un musical în care nu doar că se cântă bine, dar se pune și mult suflet. Și din nou, asta se simte… Se simte în vocile lor, li se citește în privire, se simte în sală, în fiecare lacrimă din ochii spectatorilor…

Un regizor care nu a uitat că teatrul, indiferent de forma lui, e despre emoție. Un scenograf care pariază pe simplitate, fără a cădea în capcana minimalismului exagerat. Un spectacol care îți intră ca un iureș în suflet. Pentru mine, unul dintre acele spectacole care… Cum să spun? It hits (too) close to home… Un spectacol care a răscolit niște lucruri în interiorul meu. Lucruri despre care nu prea vorbesc. Pentru că nu știu cum. Sau cu cine. Pentru că doare. Pentru că nu mă simt chiar în siguranță să o fac… Și mi-a făcut mult bine să merg la Next to Normal. Pentru că dincolo de bucuria unui spectacol bun, povestea asta m-a făcut să simt că pot și că trebuie să îmi ridic vocea atunci câmd vine vorba despre suferința invizibilă care mă sufocă în fiecare zi. Și m-a făcut să sper. Că va fi mai bine. Să înțeleg. Că, într-o societate care-și tapetează toți pereții, reali și virtuali, cu citate motivaționale, e ok chiar dacă nu ești fericit cu orice preț. Să îmi amintesc. Că nu e nimic mai de preț în lumea asta decât liniștea din inima ta. Și că să iubești și să fii iubit vindecă. Dar și rănește, uneori…

Și ziceam ceva de emoția din ochii lor, ai actorilor… Dacă e ceva ce m-a enervat, rău de tot, la spectacolul ăsta e faptul că se joacă undeva pe la jumătatea scenei – deloc mică, de altfel – și sala de la Operetă e mare și asta face să fie al naibii de greu să le întâlnești privirea dacă n-ai prins loc în primele rânduri… Sunt minunați, cu toții. Anca Florescu m-a făcut să cred. În mine, în faptul că într-o zi voi găsi și eu curajul de a simți cum e pământul ferm să calc. Adrian Nour e de o naturalețe pe care nu ai cum să nu o remarci. Lucian Ionescu e impecabil în fiecare secundă, cu fiecare respirație și fiecare gest. Pe Sidonia Doica abia ce am descoperit-o și vreau șă o mai văd. Victor Ion și Andrei Miercure sunt minunați. Două versiuni diferite ale aceluiași personaj, evident diferite, însă la fel de sensibil conturate. Pe scurt, o minune de distribuție!

Next to Normal e unul dintre acele spectacole care te provoacă să dărâmi niște ziduri pe care nici tu nu mai știi când le-ai ridicat în jurul tău. Și să simți lucruri pe care cu cinci minute înainte să intri în sală te fereai să le simți. Next to Normal deschide, în teatrul de la noi, un drum care părea blocat de bariere ruginite de prea mult timp. Next to Normal e, cred eu, oricât de clișeic ar fi cuvântul ăsta, cel mai necesar spectacol din ultimii ani…

Later edit (22 septembrie 2023): Revăzut Next to Normal, a patra oară. O bucurie să o descopăr pe Natalie și în interpretarea Alexandrei Penciu. Dar și să-l văd pe Daniel Burcea în rolul psihofarmacologului (oricât de enervant ar fi personajul ăsta😁)

Încă un later edit (20 noiembrie 2023): Am fost vineri iar la Next to Normal, să-l văd în sfârșit și pe Victor Bucur în pielea lui Dan Goodman. Atât am de spus, e neapărat să mergeți și voi să-l vedeți!

Foto: Ana Călin / http://www.nexttonormal.ro