Am luat cina alături de Familia Addams și nici nu știți ce onoare și ce bucurie a fost pentru mine. O minune de spectacol, o nebunie ireal de frumoasă!

Nu știu voi, dar eu am fost dintotdeauna fascinată peste poate de Familia Addams. Am crescut revăzând de zeci ori fiecare episod, am văzut toate filmele și evident că mereu mi-am dorit să ajung să văd și musical-ul. Și iată că s-a întâmplat. Și nu pe Broadway, ci la Excelsior. Și nu, nu cred că puteam să văd ceva mai mișto de atât nicăieri în lumea asta. Și deja aștept, cu nerăbdarea unui copil înainte de Crăciun, să-l revăd!!!❤️

Pentru că da, e unul dintre cele mai reușite spectacole din câte am văzut eu. E o demonstrație de curaj, de profesionalism și de încredere. Încredere într-o trupă care, cu musicalul ăsta, confirmă că are ceva de spus. Și încredere în publicul despre care atâția alții ar fi spus că va fi reticent la o astfel de poveste. Familia Addams e un spectacol căruia nu prea ai cum să-i găsești cusur. Un exemplu de teatru curat, făcut nu doar cu talent, ci cu iubire și responsabilitate. Un musical ca la carte, în care totul, absolut totul, e la superlativ. De cum se sting luminile și până cade cortina…

Și dincolo de coregrafie, de actorie, de scenografie, de cum cântă oamenii ăștia… Dincolo de toate detaliile tehnice, fie ele cât de mici, pe care Răzvan Mazilu nici nu cred că ar concepe să le lase la voia întâmplării, e esența poveștii. Da, unii vor spune că Familia Addams e un produs comercial. Se prea poate. Doar că nu e unul ieftin. Deloc. Nu e divertisment facil. Dacă nu știi să privești în planul doi, dacă refuzi să citești subtextul, e posibil să nu sesizezi toate lucrurile despre care vorbește spectacolul ăsta. Fiindcă Familia Addams e despre o groază de chestii. Dragoste. Prietenie. Maturizare. Acceptare. Familie. Schimbare… Despre cât de complicat, dar și de frumos, e să fii diferit. Despre cât rău fac adevărurile nerostite la timpul lor. Despre cum uneori – atunci când le vorbești deschis și când îi asculți cu adevărat – oamenii se pot schimba. Sau se pot regăsi pe ei înșiși… Despre cât de mult contează să-ți asculți inima 😀

Și Doamne, cât de buni sunt oamenii ăștia. Cu câtă energie umplu ei scena. Și sufletele spectatorilor. Cât de frumos lucrează împreună și cât de frumos se lasă purtați de viziunea unui regizor cu care eu mi-aș vinde sufletul să lucrez într-o zi… Sunt buni toți. E al naibii de echilibrată distribuția, și asta contează enorm. Le place ceea ce fac, și asta se simte. Sunt absolut fantastici! Lucian Ionescu, impecabil. Oana Predescu, o bucurie s-o privești. Mihai Mitrea? Pur și simplu ADORABIL!!! Mircea Alexandru Băluță, fermecător într-una dintre cele mai grele partituri din tot spectacolul! Iar Maria Alexievici? Wow, câtă expresivitate. Și ce voooooce! Și alături de ei, toți ceilalți fără doar și poate minunați. Și și-au meritat din plin aplauzele. Și dacă nu mergeți să-i vedeți și voi ne supărăm rău de tot, vă zic…

Long story short? Familia Addams e de văzut și revăzut. Cu toată familia. Pardon, cu tot clanul 😉 E un spectacol luminos. Colorat. E fain tare, ce să mai… E cu bucurie. E cu muzică. E cu dans. E cu poveste. E cu vii, morți și indeciși. E cu iubire. E, pe puțin fantastic. Felicitări Răzvan Mazilu! Felicitări Monica Petrică! Felicitări, din nou, Maria Alexievici! Felicitări celor care ați făcut posibil decorul, lumina și toate celelalte! Mă înclin!