Nu știu cum v-ați petrecut voi Crăciunul, însă eu am profitat din plin de cele câteva zile libere și m-am refugiat în lectură. În ultima perioadă nu am mai citit atât de mult pe cât mi-aș fi dorit și nici că-mi puteam imagina un mod mai frumos de a-mi petrece vacanța. Iar în seara asta aș vrea să vă povestesc câte ceva despre cartea pe care tocmai am terminat-o de citit, fiindcă nu e o carte oarecare…
Am cumpărat Laur în urmă cu câteva luni, atrasă fiind în primul rând de numele și de reputația autorului Evgheni Vodolazkin. Deja nu mai e niciun secret că sunt pasionată de cultura rusă, în mai toate formele ei. Iar după tot ce am auzit în ultimii ani despre Vodolazkin – de la prieteni și străini deopotrivă – știam că e de datoria mea să-i citesc cărțile cât mai curând. Așa că m-am pus pe treabă. Și acum că am ajuns la final, nu știți cât regret că n-am citit Laur mai devreme… Cartea asta e bună. Foarte, foarte bună. E genul de carte pe care parcă nu vrei să o lași din mână, dar pe care știi că trebuie să o citești cu o oarecare cumpătare. E o poveste mai altfel, care trebuie simțită pagină cu pagină.
Nu am să vă povestesc acum despre ce e vorba în carte, fiindcă asta e neapărat să descoperiți voi singuri. Și fiindcă au făcut-o deja mulți cititori de profesie înaintea mea și probabil mult mai bine decât aș face-o eu. Laur spune povestea unui vraci din Rusia medievală care pornește într-o călătorie tulburătoare ce transcende timpul și spațiul pentru a izbăvi sufletul femeii iubite pe care soarta o răpește înainte de vreme. O narațiune cutremurătoare care provoacă cititorul. La nivel intelectual și emoțional. Dar mai ales la nivel spiritual. Căci a citi Laur este, înainte de orice, o experiență spirituală. Una neașteptat de profundă. Vorbim despre o carte cu o încărcătură filosofică rară, cel puțin în literatura contemporană. O carte care vorbește – cu un simț al firescului izbitor – despre legătura invizibilă dintre om și Dumnezeu. Despre mântuire. Despre timp și despre cât este el de relativ. Despre iubire, în forma ei cea mai pură. Despre nevoia de credință. Despre sensul vieții…
Pe mine cartea asta m-a schimbat. Citind Laur am trecut prin toate stările posibile. Și m-am încărcat cu o energie greu de descris în cuvinte. Și nu cred că am citit-o întâmplător acum, când am început să-mi reclădesc timid relația cu Divinitatea… Cred că așa a fost să fie. La fel cum cred că ori de câte voi reciti romanul lui Vodolazkin, noi și noi valențe se vor contura dintre paginile ei… Noi răspunsuri și noi adevăruri pe care poate că acum încă nu am avut maturitatea necesară pentru a le descoperi.
Laur este, incontestabil, o capodoperă. Un roman mistic de o finețe incredibilă. Nu e o carte de citit pe fugă. Și nu e neapărat o deconectare de la prezent, ci mai degrabă un catalizator pentru o mai bună ancorare în realitate. Acea realitate interioară a noastră, a fiecăruia. Nu e lectură ca oricare alta și nu e o carte pentru toată lumea. Fiindcă e ceva pe cât de frumos, pe atât de dificil de interiorizat în povestea asta fermecată pe care o țese Vodolazkin cu asemenea iscusință… Laur e o carte pe care trebuie să fii pregătit s-o citești, căci astfel e-n zadar. O călătorie inițiatică. Nu doar a eroului, ci și a cititorului… O călătorie pe care eu mă bucur că mi-a fost dat s-o parcurg 🙂
Cultural.21 