Nu ne-am mai auzit de câteva zile aici, pe blog. Timp în care nu am făcut mare lucru. Mi-am luat câteva zile libere și am reușit să termin 2 cărți care mă așteptau de ceva timp tăcute pe noptieră. Am împărțit cadouri, am mâncat puțin prea multe dulciuri, am împodobit bradul. Și, ca înainte de fiecare Crăciun, am reușit să răcesc. Dar asta mi-a dat prilejul să stau cuminte în pat și să (re)văd câteva filme faine de sezon care mi-au mers la suflet.

Mie îmi plac mult filmele de Crăciun. Nu, nu filmele acelea exagerat de optimiste, siropoase și doldora de clișee pe care le întâlnim la tot pasul în perioada asta. Ci mai degrabă filmele acelea sincere și frumoase, care vin să ne reamintească ce înseamnă, de fapt, Crăciunul. Filmele care ne vorbesc atât de onest despre iubirea necondiționată, despre familie, despre prietenie, despre credință, despre magie și miracole, despre cum nu trebuie să ne pierdem niciodată speranța, chiar dacă viața nu e întotdeauna perfectă. Și sunt multe astfel de filme. Iar dintre toate, unul îmi este cel mai drag…

Eram copil când am văzut prima dată Fallen Angel. Era dimineața de Crăciun și l-am descoperit întâmplător căutând ceva de văzut la TV. Și de atunci văd filmul ăsta înainte de fiecare Crăciun, chiar dacă au trecut aproape 15 ani. De ce? Nu știu. Nu am un răspuns logic. E pur și simplu unul dintre acele filme la care îți tot dorești să revii. Una dintre acele povești care ți se strecoară în inimă și refuză să mai plece. Ori de câte ori revăd Fallen Angel mă încarc cu o energie aparte. Și îmi regăsesc curajul de a visa. Și încrederea că niciuna dintre provocările vieții nu este întâmplătoare. Și îmi amintesc care sunt lucrurile care contează cu adevărat.

Povestea începe când Terry McQuinn (jucat de un Gary Sinise extraordinar) revine acasă, în Maine, după moartea tatălui său, care se îngrijise toată viața de casa de vacanță a familiei Wentworth. O familie bogată, însă deloc ferită de greutăți. Planul lui Terry e să pună lucrurile în ordine și să se reîntoarcă la viața pe care și-a construit-o între timp departe de locul în care a crescut. Însă destinul are cu totul alte planuri. Amintirile anilor petrecuți acasă nu întârzie să-și facă simțită prezența. La fel și oamenii care cândva-i fuseseră prieteni și cu care pierduse de mult legătura. Cum ar fi Katherine Wenthworth (în interpretarea mereu impecabilei Joely Richardson). Katherine revine și ea în Maine pentru prima dată după foarte mulți ani, după ce familia ei nu s-a mai întors aici în nicio vacanță, în urma unei tragedii petrecute în ajunul Crăciunului, pe când Katherine era copil. Și vine însoțită de fiica sa, Olivia. O fetiță specială, pe care o crește singură. Și care se va atașa imediat de Terry, transformându-l pe nesimțite într-un alt om. O întâlnire neașteptată, care le va schimba viețile tuturor…

Da, între Terry și Katherine se înfiripă ceva. O poveste de iubire timidă și firească, cum sunt de obicei poveștile dintre oamenii al căror trecut e încă prezent. O poveste atât de reală, atât de fragilă și în același timp atât de statornică, la care mulți dintre noi putem doar visa… Dar Fallen Angel nu e doar un film despre felul în care două inimi se vindecă reciproc și reînvață să iubească. Fallen Angel e un film despre cum trei oameni care nu împărtășesc nicio legătură de sânge pot deveni o familie. E un film despre iertare. Iertarea de sine, mai ales. Și despre destin. Despre acceptarea trecutului, cu tot ce-a însemnat el. Despre copilărie. Și despre toate „mărunțișurile” pe care uneori uităm să le prețuim.

Poate că nu e o capodoperă a cinematografiei în accepțiunea generală, dar Fallen Angel e de departe un film bun. E un film care cucerește prin povestea pe care o spune, care te provoacă să îți deschizi sufletul, care îți dă speranță… E un film de văzut alături de cei dragi, pe înserate, lângă brad. Cu o cană mare de ciocolată caldă alături. Și cu inima deschisă…