Îmi era tare dor de un spectacol așa. Un spectacol care să mă fascineze, care să oprească timpul, care să mă facă să trimit oamenilor mesaje la pauză să le spun cât de mișto e. Un spectacol care să-mi dezvăluie un univers nou, să mă provoace, să îmi placă pe de-a întregul. Și asta mi s-a întâmplat, la Operetă, cu Jack, între dragoste și nebunie❤️

Îmi doream de mult să văd spectacolul. Și acum că am reușit în sfârșit să ajung nu mi-o pot ierta că am lăsat să treacă atâta timp până să-l descopăr. Căci e o bijuterie de spectacol! O reinterpretare autentică, verosimilă, de o fidelitate izbitoare a poveștii celui care a fost Jack Spintecătorul. O poveste tulburătoare, în care nu știm cât e legendă și cât ar putea fi adevăr, ce se dezvăluie spectatorului într-o montare captivantă. Un musical original, în care opera și rock-ul se întrepătrund cu deplină eleganță. Un decor absolut fantastic. Lumini și umbre ce reflectă metaforic tumultul din sufletul personajelor. Un spectacol care se țese în fața publicului fluid, coerent, cu precizie matematică și subtilitate aproape filmică…

Un musical cu o poezie doar a lui. Un puzzle care, odată rezolvat, scoate la iveală, de dincolo de tenebre, un adevăr universal: iubirea are puterea de a vindeca. De a sădi un grăunte de lumină pînă și-n cel mai tulburat suflet… O poveste care-ți dă fiori și care emoționează în egală măsură. Un text descifrat cu măiestrie de către Andrei Munteanu. Care sper că știe că are un cuvânt important de spus în tot ce înseamnă teatru și, mai ales, în musical. O lecție de regie, ce mai încoace și încolo. Un spectacol care estompează cu o finețe criminală (da, pun intended😊) granița dintre clasic și contemporan. Un soi de complicitate electrizantă – și cu atât mai prețioasă cu cât e încă atât de rară pe scenele de la noi – între liric și dramatic. O confirmare clară că nu, perfecțiunea nu e de neatins.

Și mi se întâmplă uneori să văd pe cineva pe scenă și să mă întreb dacă e omenește posibil un asemenea talent. Stăteam acolo, în sală, cuminte și nu puteam să-mi cred ochilor că Florin Budnaru e real. Dincolo de voce, de tehnica dumnezeiască pe care o stăpânește, nu știu să mai fi văzut la un solist atâta rigoare în joc, actoricește vorbind. De fapt nu știu nici foarte mulți actori care să transmită atât de mult, fie doar și dintr-o singură privire. Un personaj care cere mult. Foarte mult. Și căruia omul ăsta îi dă totul, într-o interpretare impecabilă. Îi simți fiecare bătaie de inimă. Durerea, exaltarea, delirul, disperarea. Știi că ar trebui să-l urăști pe Jack, dar nu poți. Îl înțelegi. Simți în propria carne lanțurile nebuniei lui. Te mișcă iubirea de care e capabil. Și ai vrea să poți alina cumva suferința care-l sfâșie pe dinăuntru. Mulțumesc, Florin, pentru că exiști!

Am văzut sute de spectacole. Jack, între dragoste și nebunie e unul dintre cele mai bune. Unul dintre acele spectacole-școală, care m-au învățat câte ceva despre cum se face teatru. Unul dintre acele spectacole-pansament, care au disipat tot griul din lumea mea într-un moment în care rătăceam fără direcție. Unul dintre acele spectacole pe care le-aș putea revedea la infinit și tot nu ar fi de ajuns…

Foto: Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” / Anca Coleașă