Am fost la Brașov și am văzut Yerma. Nu știam nimic despre spectacol, mai departe de textul original, atunci când mi-am cumpărat bilet. Nici nu mă interesa în mod deosebit să știu, căci eu dacă am plecat de-acasă, am plecat întâi și întâi să văd o actriță care mi-e tare dragă. Ok, și să beau o cafea lângă Biserica Neagră 🙂 Cum a fost la teatru?

Ei bine… O să fiu cât se poate de sinceră. Spectacolul ăsta nu m-a câștigat neapărat. Nu e un verdict, e doar ce și cum am simțit eu, un spectator oarecare, între sute de alți spectatori. Am ținut însă să vă povestesc despre Yerma. Pentru că dincolo de orice lucrușor pe care eu, din cine știe ce rațiuni subiective, l-aș fi văzut mai așa sau mai pe dincolo, nu mi-a părut nicio secundă rău că am bătut drumul până la Brașov.

Deși transfigurat în lectura Dianei Păcurar, textul lui Llorca își păstrează sensul și forța. Deși scris undeva la jumătatea anilor ’30, rămâne la fel de actual și de tulburător în zilele noastre. Un text, în aparență, despre dorința obsesivă a unei femei de a avea un copil. În esență, un poem tragic, după cum l-a definit însuși dramaturgul, care ne pune față în față cu societatea, cu normele și constrângerile ei atât de absurde uneori. Care ne amintește cât de greșit ne raportăm – prea des și dintr-o obișnuință otrăvitoare – la concepte pe care ne dovedim încă incapabili să le înțelegem în adevăratul și completul lor sens: iubire, feminitate, masculinitate, familie, maternitate, pasiune, fericire…

Yerma e genul de spectacol care te întoarce către tine. Te face să te gândești la niște lucruri pe care până în momentul ăsta le-ai luat de-a gata. Lucruri pe care ai impresia că trebuie să le faci, să le trăiești ori să le simți pentru că așa-i de când lumea și pământul. Lucruri pe care doar tu poți alege când, cum și de ce să se întâmple în viața ta. Și mai e și genul de spectacol care ne amintește că există consecințe pentru orice în lumea asta. Că sunt forțe în Univers pe care ar fi mai bine să le lăsăm netulburate. Că uneori iubirea nu e de ajuns. Că, alteori, iubirea doare. Că dacă în drumul nostru către ceea ce (credem că) ne-ar face fericiți, facem rău celor care ne iubesc sau pe care-i iubim, prețul e prea mare.

Și, cum spuneam, am fost să o văd acasă la ea pe Theo. Una dintre actrițele tinere care mi-a atras atenția mai întâi acasă la mine, la Ploiești și în care se citește, chiar și din ultimul rând bucuria de a fi pe scenă. Iar asta nu-i de ici, de colo… I-am simțit emoțiile, însă nu m-am încurcat de ele, căci dincolo de tot, am citit în ochii ei ce înseamnă pentru Theodora Sandu să respire în chip de Yerma. Și ca spectator nu pot să nu fiu recunoscătoare de fiecare dată când un actor lasă o părticică din sufletul său pe scândura scenei. Mi-a plăcut avântul ei. Firescul, eleganța, curajul… La fel cum mi-a plăcut Gabriel Spahiu, care-și construiește personajul cu o nonșalanță cuceritoare. Și la fel cum mi-a plăcut, mult de tot, Ion Gâlmă. Ce energie, ce lejeritate în joc. Ce prezență pe scenă și ce echilibru. Nu știu dacă-i iese bine rolul ăsta sau e genul de actor căruia îi iese bine orice rol. Până la proba contrarie, eu pariez pe varianta a doua și promit să stau cu ochii pe el, chiar dacă asta înseamnă, pentru cineva ca mine, cu tot felul de anxietăți când vine vorba de călătorii, o luptă aprigă cu drăcușorii din capul meu…

Am plecat din sală cu recunoștința reală că cineva a văzut necesitatea ca un text ca Yerma să fie montat, dar și cu bucuria de a fi descoperit un actor pe care vreau neapărat să-l revăd pe scenă. Am lăsat în urmă teatrul, în drumul meu spre casă. Am lăsat în urmă Brașovul de care m-aș putea îndrăgosti din nou și din nou. Dar am luat cu mine o părticică din povestea care s-a spus pe scenă. Și am luat cu mine un strop din emoția și bucuria actorilor. Și pentru mine, asta-i suficient…

Foto: Teatrul Sică Alexandrescu Brașov (www.teatrulsicaalexandrescu.ro)