Cultural.21

Mic ghid subiectiv de lifestyle cultural

În loc de Curriculum Vitae

 Ei bine, eu sunt Mădă. Născută în ’92, primăvara. În orașul lui Caragiale. Am crescut însă în Galați, unde am văzut și prima piesă de teatru. Aveam vreo 5 ani și se juca Punguța cu doi bani 🙂 Apoi, acum 10 ani, am revenit acasă unde am terminat un liceu de fițe și unde m-am îndrăgostit și mai mult de teatru… Și unde mi-am început și cariera scriitoricească, pe la revista școlii și pe la tot felul de concursuri de la care nu m-am întors niciodată cu mâna goală…

Universul meu a gravitat mereu în jurul cărților, al teatrului, al muzicii faine și al altor lucruri asemănătoare. Mi-am dorit întotdeauna să-mi creionez o carieră legată de una dintre pasiunile mele, în ciuda avertismentelor că artiștii muncesc prea mult și pe bani prea puțini.

În 2011 am fost admisă prima la Teatrologie și Management Cultural, la Sibiu. Și am simțit atunci că eram aproape să reușesc. Apoi, din naivitate, am început să pun la îndoială compatibilitatea dintre personalitatea mea și lumea în care tocmai intrasem… Așa că până la urmă, mai mult de nevoie decât de voie, am urmat o facultate „serioasă” și am ajuns licențiată în business a Swiss Management Center. Iar mai apoi am făcut un master în psihologie. Din încercarea de a mă înțelege puțin mai bine pe mine, atâta tot.

Și am încercat între timp să fac o groază de lucruri. În ultimii 6 ani am fost pe rând fotograf, profă de engleză, designer de bijuterii sau manager. Dar niciodată nu am simțit că fac ce trebuie. Cu excepția rarelor momente când am avut ocazia de a face poze la concerte sau spectacole de teatru, niciodată nu am simțit că aș aparține locului. Am trăit captivă într-o lume din care nu-mi doream cu adevărat să fac parte și asta m-a împins pe marginea depresiei. M-am luptat ani buni cu o anxietate infamă care aproape că pusese stăpânire pe mine, încercând să pretind că aș fi ok. Dar nu eram ok. Eu nu puteam fi ok când mi-era teamă să călătoresc sau să intru într-o sală aglomerată de spectacol, când nu mai îndrăzneam să-mi fac planuri și când îmi pierdeam, încet dar sigur, încrederea în mine…

Și totuși, indiferent pe ce cărări a încercat să mă ducă viața, eu m-am încăpățânat să revin la visurile mele. La dorința mea obsesivă de a scrie. Și la ideea nebunească de a avea, într-o zi, mica mea sală de spectacole unde să se joace mult teatru independent și unde să se țină concerte unplugged…

Iar într-o zi, nu de mult, am înțeles că visurile nu se împlinesc singure. Și am decis să revin la obiceiuri mai vechi. Am decis să public în sfârșit poeziile pe care le țineam ascunse pe fundul unui sertar. Și să-mi fac în sfârșit curaj să termin toate textele pe care le-am început acum mulți ani, când profa mea de română din liceu (căreia îi voi rămâne mereu îndatorată) mi-a spus că aș avea talent la dramaturgie. Și să-mi fac mai mult timp pentru fotografie. Și să ies mai des la film. Si la concerte. Și, mai ales, să mă întorc la școală și să învăț tot ce voiam să învăț mai de mult.

Așa că iată-mă acum proaspăt înscrisă într-un alt program de master, învățând la modul cel mai serios câte ceva despre ce este și la ce folosește marketing-ul cultural. Şi iată-mă revenind la mare mea pasiune, fotografia. Și, desigur, scriind pe Cultural.21 😉

 

%d blogeri au apreciat asta: