Așteptam într-o vineri noapte un taxi pe străzile la acea oră pustii de pe lângă televiziune și nu puteam să-mi scot din minte povestea la care tocmai fusesem martor… Nici acum, la mai bine de o lună distanță, când bate la ușă premiera oficială de pe TVR2, nu prea știu cum s-o fac și nici cum să pun în cuvinte tot ce am simțit privind ecranul ăla imens… Am așteptat luni bune să văd spectacolul ăsta. De cum am aflat că se filmează Caligula, de cum am aflat distribuția, am stat ca pe jar… Și a fost o onoare și o bucurie uriașă să mă aflu printre cei care au descoperit minunăția asta la avanpremieră 💙
Am citit textul lui Camus demult, pe vremea când uram să citesc teatru… Unul dintre profesorii mei a insistat că e o lectură obligatorie pentru orice psiholog. Abia în seara aia rece de septembrie, în Grădina TVR, zgribulită și nedormită de două nopți am înțeles de ce… Dar nu despre psihologie e vorba acum, ci despre teatru de televiziune, ridicat la rang de cinematografie. Despre una dintre cele mai puternice scrieri ale dramaturgiei din toate timpurile, adusă la viață cum nici prin gând nu-mi trecea că se poate. Despre o poveste de care e nevoie mai mult ca niciodată în vremurile pe care le trăim si pe care suntem datori să o privim nu doar cu sufletul, în calitate de (tele)spectatori, ci și cu mintea limpede, în calitate de cetățeni ai unei lumi aflate-n cumpănă…
Dar să le luăm pe rând, căci după cum vă spuneam, mi-e greu să dau un fir coerent gândurilor ce mă încearcă când rememorez cele două ore de Caligula… Producția. Nu cred că a fost ușor. Știu că nu a fost ușor. Dar… Un exemplu minunat de așa da, o dovadă cum nu se poate mai clară că se poate, că există soluții chiar si atunci când bugetele nu sunt cele mai generoase, iar cultura se poate să nu fie neapărat pe lista de priorități a celor care le decid. Pe scurt, big like Casa de Producție TVR pentru că nu se putea ca ceea ce am văzut să arate așa dacă tot ceea ce nu am văzut nu ar fi implicat multă, foarte multă muncă si dăruire 🙂
Regia. O citire extraordinar de actuală și de ințeleaptă a unui text care se cere descifrat cu atenție microscopică la fiecare detaliu, la tot ce înseamnă subtext, la acel clișeic “ce a vrut să spună autorul”… Sunt multe feluri în care se poate traduce, pe scenă ori pe ecran, povestea asta. Domnul Silviu Jicman a ales să ni-l reveleze pe Camus cu multă sensibilitate, dar și cu o luciditate rară. Îmbinând perfect, ca într-un dans, dimensiunea umană, psihologică și – de ce nu? – spirituală a textului, cu cea socială…
Nu, ceea ce vedem nu e despre Caligula și nebunia lui. E despre noi. Despre oameni. Și despre dezumanizare. Despre absurdul unui prezent în care ne-am cam pierdut direcția, în care căutăm perpetuu ceva, pierzându-ne încetul cu încetul pe noi. Despre societatea de azi. Despre iubire. Despre ură. Despre adevăr. Despre moarte, cu precădere cea sufletească. Despre viață. Despre curaj, într-un astăzi în care i-am cam uitat definiția. Despre sine, intr-o lume a tuturor și a nimănui. Despre sens. Despre viciile puterii. Despre măști si despre toate tenebrele pe care un suflet omenesc le ascunde, riscând conștient pierzania, în spatele lor…
Actorii. Și aici e ceva de povestit… Nu am avut ocazia să-l văd, până acum, pe András Demeter pe scenă. Ceea ce face aici, cu Caligula, m-a făcut să-mi doresc asta neapărat. Nu știu cum e să construiești un astfel de personaj, însă stiu că nu-i ușor să joci nebunia. La fel cum nu-i ușor să faci ca un personaj care nu se face neapărat ușor iubit să fie nu doar privibil, ci chiar demn de înțelegere, de empatie si de compasiune din partea publicului. E bine jucat Caligula, al naibii de bine. Și știu că a cerut mult de la András. Și vreau să-i mulțumesc pentru felul în care a simțit să-l contureze pe acest nebun lucid – sau poate ar fi mai corect lucid nebun? – lăsându-ne să vedem dincolo de aparențe și să ne însușim tot ce are să ne învețe al său personaj-metaforă…
Daniela Nane? Frumoasă. Elegantă. O Caesonia plină de farmec, răvășită de o iubire cvasi imposibilă, inteligentă, mult mai sinceră si mai fragilă decât ar putea părea, într-un echilibru perfect între forță si sensibilitate… O prezență imposibil de ignorat pe ecran, un rol care i se potrivește mănușă, un personaj cu care am rezonat până la lacrimi. Am iubit-o pe Caesonia, am înțeles-o, am admirat-o, am invidiat-o, am învățat de la ea câte ceva despre curaj și, mai ales, despre, dragoste. Mulțumesc, Daniela!
Băieții mei. Doi dintre actorii mei preferați, care n-au scăpat de mine nici de astă dată… Lari Giorgescu făcând să-l înțeleg și chiar să-l admir pe Scipio, care în interpretarea oricărui alt actor mi-ar fi fost atât, dar atât de antipatic. E ceva magnetic în jocul lui, am mai spus-o. E foarte mișto energia pe care o aduce, iată, nu doar pe scenă, ci și în fața camerei de filmat. E încă un personaj care confirmă că Lari are atât de multe lucruri de spus în meseria asta binecuvântată. Și da, deși îl ador pe scândură, tare as vrea să-l văd mai des și pe ecran 🙂 Iar Gavril Pătru? Datorită lui vedem un Cherea profund uman. Si asta-i cere actorului un tribut sufletesc despre care stiu că nu-i ușor de dus. Și pentru toată generozitatea asta mă înclin! Stiu, o să-mi aud vorbe, că sunt eu subiectivă. Dar sunt puțini, mult prea puțini, actorii care să te poată face să iubești un personaj negativ, să-i simți frământările, să-i înțelegi motivele, să vrei să-l îmbrățișezi si să ai puterea să-i ierți păcatele așa cum face omul ăsta 🙏
Și lor, celor de mai sus, li se alătură o echipă fantastică. Actori care ne amintesc că nu există “rol mic”, partituri perfect alese pentru fiecare dintre ei, decoruri și costume absolut su-per-be și o imagine cum mi-aș foarte dori să vedem mai des în cinematografia românească. Toate astea, sub bagheta unui regizor care ne provoacă să ne punem întrebări de al căror răspuns depind multe în noi și în lumea din jurul nostru, fac din Caligula o lecție pe care suntem datori să o învățăm. O lectură – teatrală și, deopotrivă, morală – obligatorie. Oricând, dar mai ales, azi…
Cultural.21 