INTERVIU. Luminița Boboc: Mai presus de orice, trebuie să te bucure ceea ce faci…

Luminița e un om cu un suflet mare. Mare de tot. Atât de mare încât s-a oferit să doneze toți bănuții obținuți la expoziția cu vânzare pe care a organizat-o împreună cu învățăceii ei în septembrie către Pomul Comorii. Asta deși nu mă știa, decât după cât de strâmbă stau eu în posturi atunci când reușesc să ajung la Yoga, unde suntem colege de salteluță… Și deși nu, eu n-am reușit nici până azi să mă țin de promisiunile pe care le-am făcut atunci… Luminița e artistă. Și îi învață și pe alții despre artă într-un studio micuț și super simpatic din Ploieștiul meu natal… Și a fost o bucurie să o cunosc mai îndeaproape și să povestim despre munca – pardon, despre pasiunea – ei…

 

Noi două ne știam de la Yoga, dar ne-am cunoscut oficial la voi în Studio. Și n-am apucat să vorbim prea mult despre asta… Așadar, povestește-ne un pic despre Bobocii Art Studio 🙂

Visam de mult la treaba asta cu studioul. După ce am terminat facultatea – chiar la secția de pedagogie – am fost profesoară în București doi ani. Însă nu am fost total mulțumită de ideea asta de a lucra în școală… Erau niște chestii acolo care nu prea mi se potriveau mie… Am simțit că mi-e drag să fac lucrul ăsta, să predau. Dar îmi doream să fie într-un alt cadru, într-un alt fel… Și neapărat cu mai puțini copii… Așa că am renunțat la profesorat atunci. Între timp am trecut prin mai multe job-uri, dar gândul acolo a rămas. Să lucrez cu copiii în domeniul ăsta al artei… Și întâmplarea face că după o vreme s-a ivit oarecum și oportunitatea financiară pentru ideea asta și m-am bucurat nespus. A fost o investiție mare la început, pe care nu am amortizat-o nici până azi. Dar beneficiile sunt altele. Îmi place ceea ce fac, îmi place să lucrez cu copiii, care mă inspiră foarte tare, și asta e cel mai important pentru mine… Cred că mai presus de orice, trebuie să te bucure ceea ce faci…

 

Pentru oamenii ca mine, care habar n-au de artă… Ce fac mai exact copii în studio, alături de tine? 

Se familiarizează cu tehnicile de creație. Sunt foarte multe feluri în care poți să îți exprimi creativitatea, iar noi experimentăm în fiecare ședință de două ore… Am făcut linogravură, mozaic, origami… Asta lăsând la o parte desenul și pictura, care sunt de bază…

 

Copiii cu care lucrezi vin la studio pentru că vor să devină artiști? Sau ușile sunt deschise și pentru cei care nu au neapărat un interes de a merge mai departe în zona asta?

Sunt câțiva copii care da, își doresc să facă artă în viitor. Însă, în mare parte sunt copii aduși de părinți cel mai probabil din dorința de a învăța niște noțiuni de bază care le vor fi de folos în timp…

 

De la ce vârstă vin piticii la cursuri?

Avem copii intre patru și treisprezece ani, împărțiți în grupe, pe categorii de vârstă J

 

Apare concurența între copii la studio?

Da, uneori se întâmplă. Dar le explic că lucrul ăsta e greșit, că nu asta contează. Nu e o întrecere, nu contează cine e mai talentat, ce-a făcut colegul… Fiecare are ritmul lui, stilul lui. Și pentru mine e important ca ei să înțeleagă acest lucru.

 

Cât contează educația artistică în dezvoltarea frumoasă a unui copil?

Din punctul meu de vedere, contează extraordinar de mult. E o chestie esențială zic eu, ca un copil să își educe în primul rând simțul estetic.

 

Ce le-ai spune părinților care nici nu vor să audă de artă în viața copiilor lor?

Că, dincolo de faptul că acești copii vor crește cu tot felul de frustrări, e păcat să nu îi lase să descopere lucrurile astea înainte să ajungă la o vârstă la care să fie, poate, puțin prea târziu…

 

Ați avut de curând o expoziție, la finalul școlii de vară. Cât de important este pentru copii ca rezultatele muncii lor să fie vizibile?

Foarte important. Îi bucură să își vadă lucrările expuse undeva, le dă încredere. Și contează să vadă și alți oameni ceea ce fac ei, nu doar părinții, care îi cunosc și știu de ce sunt capabili.

 

Cum își pune lucrul ăsta cu copiii amprenta asupra ta?

Așa cum spuneam, ei mă inspiră foarte mult… Mă și dezvolt alături de ei, fiindcă mă provoacă să văd lucruri pe care nu cred că le-aș fi văzut în alt context… Mă provoacă să mă văd pe mine, cumva, iar întâlnirile cu ei au un rol foarte important în procesul meu de descoperire de sine…

 

Care sunt provocările de zi cu zi în ceea ce faci tu?

Hmm… Nu pot să spun că au fost provocări atât de serioase. Da, e partea financiară. Trebuie să te menții, chiar și atunci când nu prea ai cum să-ți acoperi cheltuielile și asta nu e ușor… Dar, dacă ceea ce faci te motivează, se poate 😀

 

Să revenim la ce spuneai mai devreme, legat de anii petrecuți în sistemul de învățământ… Ce nu funcționează acolo? Fiindcă eu am impresia că toată partea asta de educația artistică e înțeleasă complet greșit în școală…

Într-o mare măsură da. Copiii sunt învățați că cele mai importante materii sunt româna, matematica și eventual o limbă străină. Arta e practic Cenușăreasa acestui sistem în care încă mai trebuie să se schimbe multe lucruri… Mulți elevi nu acordă atenție pe partea asta. Și asta a fost pentru mine un pic frustrant, fiindcă eu mă implicam foarte mult, eram foarte dedicată muncii de la clasă. Dar nu le puteam capta atenția tuturor… De asta mi-am și dorit să lucrez într-un cadru mai restrâns, doar cu copiii atrași de domeniul ăsta… Poate că a fost un fel de egoism din partea mea, îmi asum asta…

 

E posibil ca într-o clasă cu treizeci și ceva de elevi să le acorzi tuturor atenția de care au nevoie în 50 de minute?

Garantat nu. Și asta era o problemă. Nu aveam cum să-mi desfășor ora așa cum aș fi vrut în 50 de minute…

 

Uite o chestie care pe mine m-a traumatizat în școală la orele de desen și de muzică… Eticheta de copil (ne)talentat…

Din punctul meu de vedere, nu există copil care să nu aibă talent. Fiecare are o zona de care e atras și în care excelează… Eu niciodată nu o să pot face diferențe între copii pe criteriul ăsta. Pornesc de la premisa că sunt toți la fel și se dezvoltă diferit în funcție de ritmul propriu și de interesele lor. De asta și lucrez cu grupe mici, de maxim opt copii. Așa pot să-i urmăresc pe fiecare în parte. Să văd cu ce pot să-i ajut în funcție de direcția în care se duc 😀

 

N-ar fi cumva mai bine dacă pe zona asta de arte, în școală, n-ar exista note? Întreb și eu așa, în calitate de copil chinuit de profesori în școală… Mi se pare foarte greu să fii obiectiv când vorbim de artă…

Așa e. În artă suntem subiectivi. Suntem diferiți și rezonăm cu lucruri diferite… Dar din păcate mai sunt și profesori care nu-și dau seama de asta. Și de faptul că nu contează foarte tare nota. Că nu nota e un criteriu de apreciere a creativității…

 

Dacă s-ar schimba îndeajuns sistemul, te-ai întoarce la catedră?

Cred că da… Pentru că m-ar bucura foarte tare să pot să le arăt cât mai multor copii ce înseamnă arta J

 

Ce a reușit până acum să te surprindă cel mai mult lucrând cu copiii?

Culmea, cel mai surprinzător lucru a venit din lucrul cu adulții. Lucrez și cu câteva doamne care vin la cursuri și mi se pare fascinant cum ele descoperă acum cât sunt de creative, deși au avut mereu impresia că nu sunt câtuși de puțin talentate… Vin din meserii din astea legate de cifre, de matematică… Dar asta nu le împiedică să își dea frâu liber creativității și le privesc cu bucurie cât de frumos lucrează J

 

Am uitat noi, adulții, să ne preocupăm de latura noastră sensibilă? Nu avem oare nevoie ca dincolo de job și treburile zilnice, să ne preocupăm și de noi, pe interior?

Fiecare om are nevoie să descopere lucruri în el, să dezvolte laturi pe care poate nu le-ar fi văzut în el la început… E esențial. Mai ales dacă ești părinte, ești un exemplu pentru copilul tău și ești responsabil de cum se dezvoltă el. Și atunci e necesar să te ocupi de tine. Să vrei să te dezvolți, să descoperi, să înveți lucruri noi, să vrei mereu să evoluezi… E responsabilitatea fiecăruia să se preocupe puțin de sine,  fiindcă până la urmă așa crește și societatea, nu?

 

Dar uite că nu te-am întrebat… Cum a început povestea ta cu arta? Ai știut de mic copil că o să faci asta?

E o poveste foarte interesantă. Nașa mea avea fata la liceul de artă. La clasă de muzică. Și părinții mei s-au gândit că ar fi foarte bine și pentru noi – pentru mine și pentru sora mea – să urmăm calea asta… Așa că am pornit din clasa I tot cu muzică. Vioară, deși eu îmi doream foarte tare pian. Dar posibilitățile noastre financiare nu mi-ar fi permis să am un pian acasă… Deci, am început cu vioara și am studiat-o timp de opt ani. Apoi, din clasa a cincea am făcut pian ca instrument secundar. Doar că am nimerit o profesoară nu tocmai blândă și de aici pianul nu a fost tocmai instrumentul meu preferat… Însă mie mi-a plăcut foarte mult de mică să desenez. Mereu desenam cu sora mea când eram singure acasă, mai ales prin locuri ascunse (râde)… Și am trecut prin multe zone. Partea de design vestimentar. Apoi portretele. După aceea peisajele… Și în clasa a opta profesorul meu de artă mi-a deschis cumva drumul. M-a văzut și m-a încurajat. Mi-a spus Dar tu de ce nu dai mai departe la artă? Pentru că ești talentată… Și asta a fost scânteia… Am ajuns acasă și i-am spus tatălui meu că eu nu mai continui cu muzica. Că vreau să merg spre desen mai departe… Și ai mei m-au susținut. Și pentru asta le mulțumesc! Am fost un copil foarte norocos. Copiii care sunt susținuți de părinți pe drumul pe care și-l aleg sunt niște copii extrem de fericiți… Tata mi-a căutat un profesor cu care să mă meditez, ca să pot să trec probele de admitere la liceu. Pentru facultate la fel. Și așa a fost drumul meu…

 

Îți pare rău că ai renunțat la muzică?

Într-o oarecare măsură da. Și chiar sunt momente în care mă gândesc că aș vrea să reiau niște cursuri… Eu la muzică n-am renunțat niciodată total. De aceea, în studio, când sunt cu copiii, mereu ascultăm muzică clasică, le povestesc despre compozitori…

 

Observ că foarte mulți oameni care fac artă – muzică, pictură, teatru, whatever – se dedică, fie și doar la nivel de hobby, și unei alte ramuri… Nu se poate să fii artist și să fii axat pe o singură chestie, nu? Sau poți să faci o formă de artă fără să te influențeze celelalte?

N-ai cum. E imposibil. În momentul în care ești pe tărâmul acesta al artei, inevitabil ajungi să faci mult mai multe lucruri… Deci, categoric nu. Oamenii creativi merg mai mereu în mai multe direcții 😀

 

Copiii tăi? Îți calcă pe urme?

Sincer, cu cea mică – care între timp a devenit cea mare – am avut mult mai multă răbdare pe partea aceasta și într-adevăr i-am dezvoltat plăcerea de a crea… Însă nu-i văd pe niciunul dintre ei mergând neapărat pe același drum ca mine. Și nici nu pun presiune pe ei, pentru că nu mi se pare ok ca un părinte să-și împingă copilul într-o direcție nedorită. Și ai mei au procedat la fel, m-au lăsat să aleg.

 

Se tot spune că e costisitor să îndrepți un copil în direcția asta, a artei… Chiar așa să fie?

Depinde cum privești. Orice drum ai alege, tot e necesară o investiție… Da, se poate spune că materialele sunt scumpe. Mai ales dacă vrei să lucrezi cu lucruri de calitate, nu e tocmai ieftin… Dar uite am în minte un lucru. Profesorul meu din facultate, care m-a inspirat foarte mult, spunea că dacă vrei să faci artă, poți să o faci și din mizerie… E un artist în Londra, Ben Wilson, care a ales să picteze gumele de mestecat găsite pe stradă. Și face niște tablouri în miniatură superbe! Și mai depinde și ce vrei să faci, și ce priorități ai… Arta e pentru toți, nu e doar pentru cei bogați.

 

Și mi-ai ridicat mingea la fileu. Concepția asta că arta e (numai) pentru elite – din toate punctele de vedere – nu e puțin aiurea?

Da, e o prejudecată… Arta este bucuria sufletului, indiferent că suntem sau nu cunoscători. Și ar trebui să facem cumva să înțelegem treaba asta 🙂

 

Se mai vinde arta originală în epoca tablourilor ieftine și stridente din hypermarket-uri și magazine de bricolaj?

Da, se mai vinde. Uimitor, dar da. Bine, depinde foarte mult și de cercurile în care te învârți…

 

Vorbeam înainte de interviu despre expoziția pe care o pregătești… Îți mai rămâne timp să lucrezi?

Da, mai găsesc timp și să lucrez. E foarte important pentru mine timpul ăsta în care lucrez, în care fac lucruri pentru mine… Au fost perioade în care da, mi-a fost cumva mai greu să mă întorc la desen, la pictură. Nu mai găseam ușurința de altă dată… Dar am revenit și mă bucur de fiecare moment. Chiar dacă poate doar mâzgălesc o hârtie, nu neapărat lucrez pentru o expoziție sau ceva…

 

Ți s-a întâmplat în meseria asta să te întâlnești cu ideea că artistul ar trebui să lucreze pe nimic, că doar de aia e artist?

O, da. De foarte multe ori. Dar mi s-a întâmplat și să fiu răsplătită peste așteptări. Sunt oameni și oameni când vine vorba despre aprecierea muncii unui artist.

 

Planuri de viitor pentru Bobocii Art Studio?

Hmm… Am planuri. Dar am eu o superstiție. Prefer să nu spun nimic înainte să mă apuc de treabă…

 

Oky doky. Spune-ne atunci câte ceva despre cursurile pentru adulți, că tot ziceai că lucrezi și cu copii din ăștia mari de tot…

Da, lucrez și cu adulți. Deocamdată grupa e mică. Dar chiar recent am lansat un “apel” în sensul ăsta și aștept cu nerăbdare întâlnirile cu oamenii care caută să se dezvolte și să se descopere prin artă… Am avut, ce-i drept, ceva emoții până să trec la lucrul cu adulții, dar am scăpat de ele…

 

E mai greu să lucrezi cu adulții, nu?

Da… Ei vin cumva mai încleștați, nu au inocența aia a copiilor… Chiar dacă eu nu caut să modelez pe nimeni, vreau doar să-i ajut să (se) descopere, să le arăt că au aripi și că pot zbura… Ideea e să lucreze cu ei înșiși și să învățăm unii de la alții. Dar trebuie ca și ei să vrea asta 🙂

 

Ai vreun regret până acum, ca artist?

Oarecum… Au fost câțiva ani în care nu am pictat, nu am desenat… Îmi pierdusem cumva încrederea în ceea ce pot să fac, și ăsta e regretul meu…

 

Dar astfel de momente sunt oarecum normale în parcursul unui artist, nu?

Să știi că da. Și cu timpul mi-am dat seama că și acele momente au fost benefice… Dar tot rămâne un pic de regret…

 

Întrebare ca la concursurile de Miss… Dacă ai putea avea orice super putere din lume, care ai vrea să fie?

Pfff… Ce greu e… O să mă duc într-o zonă personală. Înspre lucrurile care m-au bântuit pe mine în ultima vreme. Mi-aș dori să pot să ajut mai mult oamenii în vârstă, de care nu prea ne mai interesează pe mulți… Să pot să le bucur bătrânețile oamenilor ăstora 😀

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



Categorii:ARTĂ&DESIGN, INTERVIURI

Etichete:,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: