Iona? Wow!

Am vrut să văd Iona încă din septembrie când s-a jucat prima dată la Teatrul Dramaturgilor Români. N-am mai găsit atunci bilete. Apoi s-a suprapus cu alt spectacol la care aveam deja bilet… Pentru duminică am prins însă unul dintre ultimele locuri… Și tare m-am bucurat!

Vă spun sincer, nu m-aș fi dus la spectacol dacă n-ar fi fost numele lui Lari Giorgescu pe afiș. Textul ăsta mi-a displăcut profund în liceu, când l-am avut de întors la toate părțile la ora de română. Și duminică, la teatru, am înțeles și de ce. Fiindcă nu, chiar nu cred că acum zece ani aveam maturitatea necesară pentru a asimila pe deplin toate lucrurile despre care se vorbește în piesa asta… Dar acum, că mi s-a mai copt mintea și mi s-au mai tocit sau, după caz, ascuțit capacitățile emoționale, am început parcă să văd povestea asta într-o cu totul altă lumină… Și asta s-a întâmplat în primul rând din „pricina” lui Lari, care m-a lăsat încă o dată fără cuvinte. Și a felului în care a ales Victor Ioan Frunză să aducă piesa lui Marin Sorescu la viață. Căci pe scena de pe Grivița, Iona se dezvăluie spectatorilor într-un melanj hipnotizant de actorie din aia în starea ei cea mai pură, muzică și coregrafie. E un one man show. Și nu e un one man show… E o explozie de emoție. O demonstrație superbă de teatru simplu, frumos, curat… Sunt atât de multe simboluri în spatele textului ăsta și e atât de frumos subliniat caracterul lui filosofic…

Iona aduce în fața publicului un Lari Giorgescu impecabil, într-un rol care cere enorm de la actorul care și-l asumă… Știu că v-am mai spus, dar o să mă repet. Omul ăsta e unul dintre cei mai mișto actori pe care-i știu eu. Și aseară mi-a amintit încă o dată de ce-i iubesc eu atât de tare jocul. Pentru că are o expresivitate fantastică. Și transmite atât de mult prin fiecare gest, prin fiecare privire, prin fiecare clipă de tăcere… Are o prestanță greu de confundat pe scenă și stăpânește la fel de abil și comicul și tragicul, ceea ce nu-i de ici, de colo… Și pe lângă toate acestea, viziunea regizorului îi oferă aici prilejul de a îmbina actoria cu talentul său nativ în ale dansului, ceea ce e fantastic 🙂

Citește și Eine kleine Nachtmusik. Sau când teatrul își spune poezia prin dans…

Și tot fantastic e faptul că Victor Ioan Frunză a mizat pentru spectacolul ăsta pe muzică live. O muzică ce rămâne cu tine mult timp după aceea. O muzică tulburător de profundă. Atât de simplă și în același timp atât de complexă. Atât de vie. O muzică răscolitoare. Vibrantă. Mistică. O muzică de care se fac „vinovați” din umbră – o umbră care, paradoxal, nu face decât să-i pună și mai frumos în evidență – Adrian Nour și Lucian Maxim. Doi „meșteri” care prin arta lor – alături de la fel de talentații Vladimir Turturică (responsabil cu scenografia) și Corina Boboc (in charge la capitolul costume) – transformă Iona într-o operă desăvârșită. Și da, îmi asum pe deplin ceea ce spun…

Morala a tot ce v-am povestit? Fiți cu băgare de seamă când se mai joacă spectacolul ăsta și mergeți să-l vedeți. Mergeți să vedeți Iona și lăsați-vă surprinși de tot ceea ce are să vă ofere poveste asta 😉



Categorii:TEATRU

Etichete:, , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: