La doi pași de Mullingar am șezut și-am plâns…

Urăsc sala mică de la Nottara. Nu, n-am nimic personal cu teatrul sau ceva de genul ăsta. Am doar o problemă cu anxietatea. Care, oricât de bine aș pretinde eu că o țin sub control, mă împinge în pragul unui atac de panică ori de câte ori trebuie să cobor într-un subsol… Mai ales într-unul unde n-am nicio șansă să prind vreun pic de semnal la telefon… Așa că, oricât de îndrăgostită de teatru aș fi, nu cobor acolo decât la ocazii speciale. Adică atunci când se joacă un spectacol pe care țin neapărat să-l văd… Și am ținut neapărat să văd La doi pași de Mullingar

Am eu un pitic cu textele irlandeze. Dar cred că v-am mai spus asta… Mă rog, am un pitic cu orice-i irlandez. Teatru, muzică, mâncare, culoarea verde… Ok, de ce să nu recunosc? Și câte-un Guinness uneori… Dar mai bine să revenim la teatru, nu? Au oamenii ăștia un fel de a scrie teatru… Știu ei cumva să vorbească despre lucruri al naibii de serioase cu un amestec ireal de umor, sensibilitate, ironie și sinceritate… Și La doi pași de Mullingar nu face excepție. Deloc! Spectacolul lui Cristi Juncu vorbește – izbitor de direct și de onest – despre treburi importante. Despre iubire. Despre părinți și copii. Despre alegeri. Despre capricii. Despre viață, așa cum e ea… Povestea asta te face să înțelegi că nu-i chiar atât de ușor să-ți pui sentimentele în cuvinte… Că uneori, dragostea e complicată… Că în spatele fiecărui gest ori cuvânt pe care poate că nu-l înțelegem, oamenii ascund trăiri dintre cele mai reale și mai profunde… Că nu e neapărat să-ți dorești luna de pe cer, când ai aproape oamenii care contează cel mai mult în viață pentru tine… Că suntem cu toții aici doar pentru un timp și că ar trebui să trăim fiecare clipă așa cum se cuvine… Că adevărul, oricât de greu ar fi de spus, se cere dezvăluit… Că atunci când iubești, lumea se vede în alte culori 🙂

Citește și The Night Alive. Sau despre acea realitate nevăzută…

Mi-a plăcut simplitatea pe care am descoperit-o în spectacolul ăsta. Și felul în care emoția întâlnește – pe alocuri ștrengărește, pe alocuri dureros – comicul, în toate formele sale… Mi-a plăcut sinergia dintre decorul super mega mișto și poveste, ambele înțesate de simboluri… Iar actorii? Să-i luăm, dară, pe rând… Victoria Cociaș și Ion Haiduc. Două roluri pe cât de simpatice, pe atât de provocatoare pentru oamenii din spatele măștilor. Și două interpretări de referință, aș spune eu. Personajele lor te fac să râzi, te pun pe gânduri, te și enervează puțin, te fac să plângi… Ceea ce nu are cum să fie ușor, chiar dacă din sală pare așa. Fapt pentru care amândoi oamenii ăștia merită cu vârf și îndesat aplauzele furtunoase de la final 😀

Apoi, Cerasela Iosifescu. Fantastică. Fantastică actriță și fantastică Rosemary. Un personaj construit cu eleganță și cu multă dăruire… Un personaj cu care am rezonat. Am înțeles-o pe fata asta și am admirat-o. Fiindcă nu, să trăiești iubirea așa cum o trăiește ea nu-i lucru ușor… Și da îndrăznesc chiar să recunosc că m-am regăsit în Rosemary. Mult. Dureros și bucuros de mult… Un portret creionat abil de Cerasela, cu un echilibru imposibil de ignorat între sensibilitate, forță și umor… Iar Andi Vasluianu? Ei bine, și dacă n-ar fi fost vorba de un text irlandez, tot aș fi vrut neapărat ă văd La doi pași de Mullingar din moment ce numele ăsta apare pe afiș… Mie-mi place Andi. Ca prof, ca zugrav, dar mai ales pe scenă. Îmi pare un actor mișto. Îndrăgostit de meserie, sincer (și ăștia nu-s prea mulți! 🙂 ) și foarte talentat… Are ceva al lui. Naturalețe în gesturi și-n rostire. Lejeritate. O energie faină pe care știe exact cum s-o împletească cu textul astfel încât povestea fiecărui personaj care-I pică în mână să ajungă la inimile spectatorilor fie lin, cu emoție, fie cu vervă și umor… Și nu, nu se dezminte nici în spectacolul ăsta. Anthony al lui Andi Vasluianu e construit genial. Nu-i o partitură la îndemâna oricui. E nevoie de ceva pricepere pentru a contura un personaj în sufletul căruia e un asemenea amestec de frustrare, iubire, teamă, inocență și, deși nu pare, curaj… E nevoie ca actorul să știe și ceva psihologie. Sau, mai bine zis, să știe să lucreze cu propriul psyche… Cu propriile trăiri și vulnerabilități, ba chiar cu proprii demoni interiori… E nevoie de o atenție microscopică la detalii, de forță, de îndrăzneala de a lăsa garda jos atunci când personajul o cere, de simț ludic… Și omul ăsta le are pe toate. Și mă înclin în fața unei așa interpretări!

Poate ai vrea să arunci un ochi și pe Însemnări din „Vestul singuratic”…

Așadar, ca să nu ne mai lungim cu vorba, eu una mă bucur că am ajuns La doi pași de Mullingar. Am râs. Am plâns. Am plâns ceva, și mi-a făcut bine. Am găsit ceva răspunsuri. M-am simțit cumva mai liberă după spectacolul ăsta… M-am întâlnit cu niște actori faini de tot. Am descoperit o poveste care poate că m-a tulburat un picuț, dar de la care am plecat, în final, cu gândul senin… Și da, am să revin la un moment dat în sală. Iar până atunci, nu pot decât să sper că l-ați trecut și voi deja pe lista cu spectacole de văzut…



Categorii:comedie, drama, TEATRU

Etichete:, , , , , , , ,

2 răspunsuri

Trackback-uri

  1. Navigatorul. Sau… cam așa arată un spectacol al dracului de bun! 😈 – Cultural.21
  2. Navigatorul. Sau… cam așa arată un spectacol al dracului de bun! – Cultural.21

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: