Balcanicele. Și mă înclin iar în fața domnului Hausvater

Am văzut acum câteva zile un spectacol de-al Teatrului Tony Bulandra din Târgoviște pe care-l vânam de o groază de vreme. Și care mi-a rămas întipărit pe retină. Și cred ca-i musai să vă povestesc despre el… Da, mi-a luat ceva să-mi găsesc cuvintele. Da, încă mă bântuie un pic ce-am văzut pe scenă… Da, Balcanicele m-a lăsat puțin fără aer. Și tocmai de asta nu pot să nu mă înclin încă o dată în fața regizorului și a omului Alexander Hausvater!

Spectacolul ăsta e unul dintre acelea care doare și care te provoacă să vezi dincolo de realitatea imediată. Nu-i neapărat easy to take it all in. Te răscolește. Și îți aduce aminte că s-ar putea să fii norocos. Că undeva în lumea asta există oameni care trăiesc drame reale, pe lângă care tot ceea ce numești tu probleme, tot greul tău de zi cu zi, nu înseamnă nimic… Balcanicele nu e despre război. Nu doar despre război. E despre absurditățile la care ne împinge și ne supune el. Despre durere și curaj. Despre umanitate și dezumanizare. Despre prizonierat. Fizic, dar mai ales interior. Despre cât de ușor ne putem transforma cu toții, în fața sorții, într-un personaj colectiv… Și despre cum fiecare dintre noi „procesează” altfel aceiași dramă și învață să trăiască cu ea… E parcă despre resemnare, și totuși cumva despre speranță…

Te apasă tot ceea ce vezi acolo, pe scenă, în decorul ăla rece și ostil. Te atinge muzica. Te răscolește felul în care e orchestrată toată povestea asta. Și felul în care-i dau viață cei de pe scenă. Sunt cu toții extraordinari. Și nu există vreo partitură care să fie ușoară în spectacolul ăsta. Iar Carmen Ionescu și Constatin Florescu sunt pur și simplu incredibili. Jocul lor e ireal de perfect. Transmit mult. Lucrează bine împreună. Ajung acolo unde nu-i chiar atât de simplu să răzbați, și anume la inimile spectatorilor. Chiar dacă rolurile lor cer ceva tribut ce nu poate fi plătit decât cu o părticică de sine. Și da, le datorez și lor o reverență 🙂

Și i-am auzit pe unii sau pe alții zicând că-ți trebuie mult curaj să montezi un text ca Balcanicele. Eu cred că îți trebuie doar înțelepciune. Iar Alexander Hausvater trebuie să fie unul dintre cei mai înțelepți regizori din câți există… Spectacolul ăsta e necesar. Teatrul are nevoie și de astfel de povești, căci altfel riscă să-și piardă din sens… Spectacolul ăsta vorbește despre niște lucruri pe care suntem datori să nu le trecem sub tăcere. Te face să-ți pui întrebări. Din alea super mega importante. Te pune față în față cu viața. Cu viața aia nedreaptă. Te obligă – prin contraste, prin onestitate brută, printr-un absurd atât de credibil – să deschizi ochii în fața adevărurilor pe care ti-ai permis prea mult să le ignori…



Categorii:drama, TEATRU

Etichete:, , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: