De ce-mi pare rău că n-am ajuns vineri la „Podul”?

Fiindcă de mult voiam să revăd spectacolul ăsta… Da, am mai văzut Podul. Chiar la premieră, dacă nu mă înșel. Nu, n-am scris la vremea respectivă despre el. Nici nu mai știu de ce și probabil că nu am nicio scuză plauzibilă. Fiindcă știu că mi-a plăcut ce-am văzut atunci. Deși da, am plecat acasă cu un soi de mixed feelings. M-a scos cumva din zona mea de confort și a făcut-o oarecum pe furiș și m-am simțit probabil ofensată… Aș vrea însă să-mi răscumpăr acum greșeala asta copilărească. Fiindcă, așa cum spuneam, mă oftic rău de tot că n-am ajuns vineri la teatru. Și asta clar nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost foarte fain spectacolul 🙂

Dincolo de a fi o comedie, Podul e un spectacol care te răscolește. Sub masca umorului – când ironic, când sarcastic, dar mereu la fel de precis dozat – povestea asta te atinge. Dialogul dintre sinucigașii ăștia doi – unul începător, altul deja versat – e doar un pretext. Conversația te prinde înainte să-ți dai seama că totul e, de fapt, o provocare jucăușă în aparență și al naibii de serioasă în esență. O invitație la introspecție pe care numai un ignorant fără de minte (ăsta-i pleonasm, nu?) ar refuza-o…

Podul e despre noi. Despre oameni. Despre realitatea noastră, a fiecăruia în parte. Despre viață. Și despre de ce merită sau de ce (credem noi că) nu merită trăită. E despre singurătate. Despre prietenie. Prietenia aia care se naște când te aștepți mai puțin. Mai cu seamă în clipele gri și reci în care ai nevoie mai degrabă de un înger păzitor decât de un amic… E despre puncte de cotitură. Despre renunțare și curaj. E despre o groază de lucruri. Nimicuri importante, după cum îmi place mie să le numesc 😉

Pleci puțin îngândurat din sală. Nu ai cum altfel… Pleci parcă mai matur. Mai plin de speranță. Și în același timp mai realist. Vezi un pic altfel lumea. Băieții ăștia doi – Radu Micu și Liviu Romanescu excepționali!!! – nu doar că te iau cu ei în poveste și te fac să râzi, dar te și aduc, in the meantime, cu picioarele pe pământ și te mai și învață una, alta despre ce contează cu adevărat în viața asta atât de complicată…

Și nu, încă nu-mi trece supărarea că vineri m-am lăsat doborâtă de o nenorocită de migrenă pe care aș fi putut foarte bine să o evit. Dacă nu m-aș fi simțit invincibilă și nu aș fi exagerat cu actele de bravură și nopțile nedormite, bineînțeles… Și abia aștept să văd când se mai joacă Podul, fiindcă acum că am rememorat experiența de la prima întâlnire, mi-e și mai dor să-i revăd pe cei mai mișto sinucigași de pe planetă!

 

PS: Just to be clear, toată discuția asta a fost despre Podul de la Comedie, pe textul lui Laurent Van Wetter, în regia lui Florin Liță. Am ținut să precizez, fiindcă se mai joacă în București un spectacol care se cheamă la fel și tot cu niște sinucigași în rolurile principale, așa că am zis să evităm confuziile 🙂



Categorii:comedie, TEATRU

Etichete:, , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: