Superstiții de spectator…

Fugeam aseară de vântul turbat prin spate pe la TNB și mă tot gândeam – în timp ce încercam să-mi adun ochelarii de pe nas și să-i vâr în geantă înainte să-i fure tornada :)) – că, ne place sau nu, avem cu toții micile sau marile noastre superstiții, de care suntem mai mult sau mai puțin conștienți. Cu toții ritualizăm pe nesimțite anumite aspecte ale vieții noastre. Sportivii repetă o secvență bine stabilită de gesturi înainte de a păși pe teren. Actorii englezi cred că aduce ghinion să poarte verde pe scenă. Jucătorii de poker poartă mai mereu talismane norocoase. Mulți scriitori nu dau un titlu operei lor înainte de a o fi terminat. Cei credincioși se închină înainte de a pleca la drum. Unii oameni cred că ziua va merge prost dacă se întorc din drum. Și lista ar tot putea continua… Dar noi, spectatorii de teatru? N-avem și noi oare ritualurile noastre? Ba bine că nu 😀 Desigur, nu mă pot hazarda eu să vorbesc în numele tuturor acelora care merg cu conștiinciozitate la teatru. Însă, după o autoanaliză minuțioasă, vă pot spune care sunt ritualurile mele de spectator de profesie. Și tare mi-ar plăcea să aflu voi, ceilalți dependenți de teatru, cu ce fixuri, toane, vă lăudați…

Pe mine teatrul m-a fascinat mereu, cumva dincolo de rațional. Și mereu mi-a plăcut să fiu printre primii spectatori care intră în sală înaintea unui spectacol. Mi se pare că așa pot să iau contact cu energia aceea mistică a teatrului în forma ei cea mai pură, neperturbată încă de emoțiile celor care pășesc rând pe rând în sală. Call me crazy, dar vibrația venită dinspre o scenă goală, pregătită să-și primească magicienii (n.r. actorii) e ceva dincolo de cotidian… Și tocmai din acest motiv, încerc să plec mereu spre teatru cât mai devreme. Mult prea devreme, de multe ori. Pentru că altfel trăiesc cu impresia că dacă nu-mi ocup locul înainte ca sala să se umple, n-am să mă pot bucura pe deplin de spectacol… Și da, asta e o mare problemă pentru mine atunci când fug între spectacole – așa cum a fost cazul și aseară – și ajung pe ultima sută de metri în sală. Dar sunt sigură că o să găsesc eu un mecanism „superstițional” care să mă ajute să rezolv cumva și problema asta… Știu, sună ciudat. Dar cu nebunia omului nebun după teatru nu te pui 😉

Apoi… Niciodată nu intru supărată în sală. Oricât de complicată ar fi fost ziua mea sau oricât de puternici ar fi demonii cu care mă lupt eu pe interior, las orice sentiment mai puțin pozitiv la intrare. Expir profund și las neliniștea să se disperseze în aer. Ascund pentru câteva ore gândurile care mă supără și mă concentrez doar pe clipa prezentă. Și nu o fac doar pentru a savura fiecare moment, ci și pentru că eu cred că energia publicului ajunge la cei de pe scenă. Ei vin la teatru și joacă. Lucrează cu emoțiile lor, cu gânduri și cu sentimente reale. Și lasă mereu deoparte ceea ce-i doare pe ei și dau totul pentru noi… Și cred că suntem datori să le transmitem doar energie pozitivă celor care, prin tot ceea ce fac, oferă atât de multă bucurie sufletului nostru. It’s the least that we can do!

Nu păstrez niciodată biletele. Și nu cred că am o explicație logică pentru asta… Sau poate că da. A păstra biletele este ca și cum aș avea nevoie de o amintire palpabilă a spectacolului. Ori teatrul nu e despre lucruri palpabile. Teatrul e despre emoții, despre oameni, despre gesturi și cuvinte. Despre ce simți atunci și acolo. Iar toate amintirile de care am nevoie îmi rămân acolo unde le este locul: în suflet 🙂

Și mai e ceva ce fac mereu înainte de spectacol. Tot un soi de superstiție… Spun repede Tatăl nostru. Nu, eu nu sunt o persoană foarte dusă la biserică. Cred însă în Dumnezeu, chiar dacă relația mea cu El e una extrem de personală și chiar dacă nu-mi place neapărat să vorbesc despre asta… Cred în rugăciune. Și mă rog să fie totul bine pe scenă. Știu că nu-i ușor deloc ceea ce fac ei, actorii, acolo. Și mai ales atunci când știu că joacă oamenii care mi-s mie dragi, simt nevoia să fac asta. Să rog Universul să aibă grijă de ei…

Iar când ajung acasă scriu întotdeauna într-un fel de jurnal despre spectacolele care mi-au plăcut. E un obicei pe care l-am căpătat, ce-i drept, de curând. Și jurnalul nu-i tot o amintire fizică, palpabilă? veți spune acum. Se prea poate. Însă motivația pentru care eu scriu este alta. Scriu pentru că de cele mai multe ori revin, după un timp, la spectacolele care mă fascinează în mod deosebit. Iar eu cred că de fiecare când revedem un spectacol, descoperim alte și alte detalii și percepem în mod diferit ceea ce vedem pe scenă, în funcție de propriile trăiri… De aceea, când plec de la teatru îmi iau notițe. Documentez impresii, emoții și senzații. Și așa ajung să mă cunosc mai bine pe mine însămi. Așa îmi dau seama ce s-a schimbat în mine și găsesc, chiar fără să vreau, răspunsuri pe care le căutam de mult. Știu, pare ciudat. Dar tot acest exercițiu cu jurnalul – pe care-l fac și cu filmele, nu doar cu teatrul – este pentru mine o formă de terapie…

Și, last but not least, ar mai fi un fix de-al meu. Din nou, un obicei destul de nou. Când plec de la teatru îmi place să înconjor clădirea. Acolo unde se poate, desigur. Dacă nu se poate, mai zăbovesc puțin prin zonă… Habar nu am de ce fac asta indiferent de oră ori de vreme… E ca și cum vreau să mai fur un strop din vibrația aia frumoasă a locului. Și da, îmi place să trag cu ochiul la actorii care, dezbrăcați de personaj, se îndreaptă spre casele lor. Îi observ de la distanță – și mă fac de cele mai multe ori că nu-i văd fiindcă doar la gândul de a privi supraoamenii ăștia în ochi încep să tremur – și nu-mi vine să cred cât sunt de reali. Și de frumoși. Și mă gândesc cum trebuie să fie să devii așa, anonim, la doar câteva minute după ce ai strălucit în fața unei săli pline de oameni. Și-mi doresc ca într-o zi să găsesc curajul să-i opresc și să-i îmbrățișez pe super-eroii mei și să le spun sincer Mulțumesc! Până atunci o spun doar în șoaptă, de pe trotuarul de vis-a-vis…

Superstiții? Ritualuri? Nebunie? Oricum ați vrea să numiți toate cele povestite mai sus, eu mi le asum. Pentru că toate acestea sunt parte din personalitatea mea de spectator dependent de teatru. Și știu că fără aceste obiceiuri mai mult sau mai puțin obișnuite, experiența aia magică din sala de spectacol nu ar mai fi aceeași…

Reclame


Categorii:CONFESIUNI COOLturale, TEATRU

Etichete:,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: