Eram străini. Și fără noimă prin viață rătăceam
Și-o veșnicie trecut-a până ce-am înțeles că ne iubeam…
Eram parcă prea singuri și uitasem cum să existăm în doi
Și ne luptam orbește cu toți demonii ce sălășluiau în noi…
Eram copii și deopotrivă suflete bătrâne în astă lume rece
Și ne era teamă de golul rămas în noi când celălalt avea să plece…
Eram ai nimănui și chiar credeam că ne-ar fi mai bine așa
Doar că apoi timpul drept capcană-n cale ne-a scos dragostea…
Dacă ți-a plăcut:
Apreciază Încarc...
Related
Publicat de Mădălina Mihai
Eu sunt Mădă. Născută într-o zi de martie. Da, sub complicata zodie a Peștilor... Sunt dependentă de teatru. Ok, și de ciocolata. Și de cafea bună... Calități? O groază, dar n-aș vrea să pară că mă laud. Defecte? Tot o groază. Aș începe cu încăpățânată... Chestii care-mi plac mult? Cărțile mișto, cartofii prăjiți, Yoga, culoarea verde, muzica bună, pisicile negre, Crăciunul, câinii mari, înghețata, îmbrățișările sincere, ploaia de vară, liniștea, oamenii buni... Chestii care chiar nu-mi plac? Zăpada, parfumurile dulci, chifteluțele cu sos, nepăsarea, poveștile siropoase, oamenii nașpa... Ce știu eu să fac eu cel mai bine? Ei bine, să scriu...
Vezi toate articolele lui Mădălina Mihai
