Omul și a lui tragedie…

A trecut ceva de când am văzut Tragedia omului. O lună, aproape… Și când am plecat din sală nu eram sigură dacă aveam sau nu să scriu ceva despre ceea ce tocmai văzusem… Dar cineva m-a întrebat ieri dacă am văzut spectacolul și cam ce-aș avea de zis despre el… Și mi-am dat seama că da, spectacolul ăsta m-a trimis acasă cu o groază de sentimente contradictorii. Și tocmai de asta ar trebui să vă povestesc despre el.

Tragedia omului e un spectacol de disertație al studenților de la master. Un spectacol curajos, pentru care eu îi felicit. Un spectacol greu, nonetheless. Mie mi-a plăcut ideea. Mi-a plăcut povestea. Mi-a plăcut mesajul. Chiar dacă da, e un spectacol pe alocuri dur. Și poate că nu e pentru oricine. Dar cred că e mare nevoie și de genul ăsta de spectacole în peisajul teatral de pe la noi. E nevoie de texte care să provoace, care să ne facă să vedem realitatea și care să vorbească prin simbol și metaforă… Am simțit însă că e puțin prea mult pentru ei. Pentru cei de pe scenă. Just to be clear, nu. Nu spun că mi s-ar fi părut ceva în neregulă cu ce-au făcut ei. Știți deja prea bine că nu intru în astfel de discuții și că atunci când se întâmplă să nu-mi placă mie ceva, mă abțin de la comentarii. E vorba însă de altceva aici… Și se prea poate să mă înșel, dar mie mi s-a părut că dincolo de talent și de multă muncă, Tragedia omului cere și multă maturitate. Iar ei sunt tineri. Au entuziasm. Își fac meseria cu responsabilitate și cu dăruire și asta se vede fără nici un dubiu! E vorba însă despre niște partituri grele. Al naibii de grele. Partituri care, așa cum am spus, cer experiență. Nu doar pe scenă, ci și în viață. E mult de muncă la personajele astea. Emoțional vorbind. E nevoie de mult curaj și e nevoie de o investiție interioară enormă pe care ți-o poți permite doar atunci când ai dat deja piept cu niște lucruri… Eu una nu știu dacă m-aș fi simțit la momentul de față în stare să-mi asum o asemenea provocare dacă aș fi fost actriță. Și sunt ceva mai bătrână decât Adam și Eva din povestea asta și am trecut prin destul de multe, și bune și rele, până acum…

Dar nu știu dacă mă fac înțeleasă cum trebuie și nici nu vreau să mă întind la vorbă fără rost… Ceea ce vreau să spun e că Tragedia omului e un spectacol bun. Care se cere văzut. Nu, nu e perfect. Dar e muncit și asta se vede. Și asta contează enorm. Da, recunosc. Acolo, în sală, m-am gândit că mi-ar plăcea la nebunie să văd spectacolul și într-o altă distribuție. Mi-au venit mie în cap trei oameni și mi-am tot imaginat cum ar fi povestea asta spusă de ei… Și nu, nu cred că asta ar fi fost posibil dacă tot ceea ce am văzut pe scenă nu m-ar fi atras de la bun început prin mesaj. Prin îndrăzneală. Prin laitmotive. Prin tot ceea ce are să te învețe pe tine, spectatorul. Care, apropo, ar cam trebui să vii la rândul tău la spectacol cu o doză sănătoasă de luciditate și înțelepciune. Pentru că nici cu tine, spectatorul, nu e neapărat blând spectacolul… Însă dacă știi să-l privești, nu-ți va părea rău că ai ales să-l vezi!



Categorii:drama, TEATRU

Etichete:, , ,

1 răspuns

  1. Multumiri pentru iucursiune !!! Cat despre „Tragedia omului” … ramane de vazut 😉

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: