Zilele trecute, în mansardă la MNLR, am văzut și eu în sfârșit Moftul român. Un spectacol despre care auzisem numai de bine și pe care îl așteptam de o groază de vreme. Pentru că știți deja că eu am o relație foarte specială cu Caragiale. Și că Lari Giorgescu e unul dintre actorii de care mie îmi place tot mai mult. Așa că aveam o presimțire că one man show-ul ăsta e super mișto. Și nu m-am înșelat absolut deloc!

Lari a luat câteva texte de-ale lui Caragiale – dintre cele foarte bune, dar ceva mai puțin cunoscute publicului – și le-a pus cap la cap într-un spectacol care mie mi-a plăcut. Și încă foarte mult 🙂 Un spectacol care poate că te face să râzi cu lejeritate încă din primele minute, dar în spatele căruia se ascunde mult adevăr… Cuvintele lui Caragiale sunt atât de actuale încât ai impresia că au fost scrise ieri. Iar Lari le rostește cu atâta pricepere, încât tot realismul ascuns în planul doi devine imediat mai mult decât evident… Moftul român face haz de necaz și te face să înțelegi că lumea nu s-a schimbat atât de mult pe cât am dori noi să credem. Că moravurile de atunci nu diferă prea mult de moravurile de acum. Că poate ar trebui să fim o idee mai atenți la metehnele societății în care trăim și poate ar trebui să ne amintim că suntem și noi parte din lumea asta vicioasă… Sau poate ar fi trebuit să spun viciată? 😀

Moftul român e o foarte precisă oglindă a zilelor noastre. Și o minunată demonstrație de actorie. Am învățat suficient de multe lucruri despre meseria asta fermecată în acest un an și ceva de când cu blogul și cu vizitele mele mai mult decât dese pe la teatru cât să știu că nu e simplu să fii singur pe scenă. Absolut deloc. Ești doar tu cu tine. Cu gândurile și emoțiile tale. Și cu textul tău. Toată responsabilitatea e pe umerii tăi. Și toate perechile alea de ochi din sală sunt ațintite numai și numai pe tine… Dar Lari Giorgescu se prezintă impecabil în fața publicului. Îmi place energia cu care-și captivează publicul. Pofta de joc din privirea lui. Spiritul acela ludic și totuși serios din ochii ăia super albaștri. Lejeritatea cu care-și stăpânește, și de această dată, personajul…

Când am plecat spre MNLR mă chinuia o migrenă dintre cele nașpa… Când am urcat în mansardă am simțit durerea din tâmpla dreaptă dizolvându-se… Când am pornit înapoi spre casă, după spectacol, uitasem deja că îmi fusese rău. Long story short, mi-a plăcut Moftul român. Și dacă voi încă n-ați descoperit spectacolul ăsta, atunci am să vă rog să nu mai zăboviți prea mult 🙂