Am fost în weekend la Teatrul Evreiesc de Stat la un spectacol despre care auzisem că-i bun și pe care-l pândeam de mult: Băiatul din Brooklyn. Cum a fost? Ei bine, mie mi-a plăcut ce-am văzut 😉

Spectacolul ăsta are ceva al lui. E filmic. E real. Și e simplu, în sensul cel mai bun. E lipsit de orice fel de artificiu menit să păcălească ochiul spectatorului, căci cu actorii ăștia și cu textul dat nu mai e nevoie de absolut nimic altceva… Băiatul din Brooklyn e când comedie, când dramă. Și aduce mereu în discuție – fie foarte serios, fie cu urme bine controlate de umor – lucruri importante. Și are să ne învețe câte ceva. În primul rând despre iubire. Și despre fericire. Fericirea aceea care uneori se risipește în neant fără ca nimeni să știe… Despre relații. Despre prietenie. Despre copii și părinți. Despre succesul care se câștiga atât de greu și de multe ori cu un cost enorm pentru cel atât de invidiat pentru că i-a fost dat să-l obțină…

Și vă spuneam ceva de actori. Toți buni. Trei de care mi-a plăcut mie în mod special. Tudor Aaron Istodor e nemaipomenit. Cam ca de obicei, de altfel… Personajul lui nu-i tocmai ușor de dibuit și de înfățișat publicului. Dar ce zic eu tocmai? Nu e deloc ușor. Și cere tot mai mult, sufletește vorbind, pe măsură ce ne adâncim mai mult în poveste. Și felul în care Tudor îl construiește pe Eric, felul în care știe cum să-i scoată la suprafață toate trăirile alea uneori contradictorii, e de departe one of a kindRaluca Aprodu? Superbă. Din nou. Frumoasă, elegantă și atât de expresivă și de stăpână pe sine. Pe partitura ei aparent micuță, și totuși atât de esențială pentru povestea pe care o spune Băiatul din Brooklyn… Iar cel de-al treilea? Ei bine, Marius Călugărița, într-un rol simpatic, creionând un personaj mult mai profund decât am fi tentați să credem la prima vedere. Ceea ce cred că nu-i tocmai ușor, nu?

Iar felul în care se joacă acest spectacol – cu publicul pe scenă – face ca toată povestea asta să pară incredibil de aproape de tine, spectatorul… Și reușești astfel să găsești și mai ușor un punct comun cu personajele… Și simți și mai acut tot ceea ce simte fiecare dintre oamenii ăștia… De cum mi-am ocupat locul, mi-am adus aminte de un alt spectacol de-al lui Cristi Juncu gândit la fel – The Night Alive, de la teatrul din Ploiești – care m-a făcut să plâng. Și nu, nici Băiatul din Brooklyn nu m-a scutit de lacrimi 🙂 Spectacolul ăsta e ca un puzzle ale cărui piese se așează chiar în fața ta… Un puzzle care aduce la un loc mai multe destine, fiecare în război cu proprii demoni, mai mici sau mai mari… Spectacolul ăsta te fac să râzi timid, te provoacă la introspecție, te face să plângi și te călăuzește pe drumul tău spre unele răspunsuri pe care poate că nici măcar nu știai că-ți dorești să le cunoști… Și eu zic că dacă nu l-ați văzut până acum, ar trebui să-l treceți pe listă și să ajungeți cât mai curând la teatru…