INTERVIU. Armand Calotă: Nu știu de ce fugim de comedie…

Lui Armand Calotă eu îi sunt datoare. Pentru că a făcut să existe unul dintre spectacolele cele mai dragi mie, și anume Amanta. Și pentru că atunci când urcă pe scenă aduce atât de multă bucurie! Și de multă vreme mă tot gândeam ce frumos ar fi să ne întindem puțin la povești în spatele cortinei… Și-am îndrăznit până la urmă să vin cu propunerea timidă a unui interviu… Și ne-am văzut săptămâna trecută, după două repetiții și înainte de spectacol. Și m-am bucurat să cunosc un om atât de deschis, de cald și de sincer. Și-am vorbit despre teatru, despre comedie și frumos și despre lucrurile faine pe care le face Armand Calotă dincolo de actorie. Dar mai bine descoperiți voi singuri din rândurile de mai jos despre ce-am pălăvrăgit noi…

Meseria de actor e cea mai frumoasă din lume cred eu. Dar e al naibii de grea. Cum e să vii la serviciu atunci când toată lumea pornește spre casă, de cele mai multe ori după o zi plină, să muncești cu atâta dăruire pentru bucuria unor oameni complet necunoscuți și să pleci acasă seara târziu, de foarte multe ori sub masca anonimatului? Pentru că la final de spectacol, publicul nu oferă decât aplauze – insuficiente, după părerea mea, pentru a răsplăti toată emoția investită de actor – și apoi, prinși în ale lor, mulți spectatori uită poate numele celor de pe scenă…

Mie îmi place mult drumul meu spre teatru. Vreau doar să corectez ceva… Ce fac eu nu e spre bucuria spectatorilor. E spre bucuria mea. Dumnezeu spune Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Dacă nu m-aș iubi pe mine – nu, nu în sensul narcisist – n-aș putea să arăt și celuilalt starea pe care o am în anumite personaje. Și întotdeauna, respectul față de mine… Acum e o problemă mult mai complexă. Având trei fete – plus un băiat, care e deja mare, absolvent de Arte Plastice la Timișoara – parcă ceea ce faci, faci cu gând să rămână pentru ei. Dar atitudinea mea, felul meu de-a fi, a fost mereu de respect față de mine. Dacă eu m-am iubit și m-am respectat, am arătat inevitabil în fața publicului ceea ce trebuie. Întotdeauna mergând pe drumul ăsta dinspre casă spre teatru, intri în poveste. Cel puțin, eu așa procedez. Să zicem că am un spectacol cum e cel din seara asta, Revizorul. Unde joc un inspector. Un profesor de școala de pe vremea respectivă. Și ce putea el să facă? Mi-l imaginez cum mergea singur, cum nu era înțeles… Era și pe atunci factorul ăsta, nu neapărat politic, dar pe acolo… Primarul era capo di tutii capi și trebuia să tot asculți de niște lucruri… Mă gândesc apoi cum erau elevii, cum erau clasele… Intru în lumea asta… Pornesc în sistem Stanislavski. Totdeauna mă gândesc când joc ce vreme e afară. Cum e? Plouă? Ninge? Și-mi imaginez întotdeauna, în fiecare seară, ce voi găsi… Pentru că sunt de exemplu scene de interior, în care nu-și dă seama spectatorul dacă ninge sau dacă plouă. Dar eu îmi dau seama și știu că afară e frig sau e cald și e soare… Și am altă atitudine. Și joc altfel. Ăsta e felul meu de a-mi schimba de multe ori starea. Pentru că sunt stări reale pe care le trăiești și trebuie să le ștergi pe scenă. Sunt momente când copilul tău e bolnav, când ai problemă, când tu nu te simți bine… Și atunci trebuie să vii și să intri în lumea asta separată…

Eu întotdeauna ascult în mașină o muzică de relaxare și ajung la teatru într-o stare aparte. Mereu vin cu cel puțin două ore, două ore jumate înainte. Stau în cabină, mă relaxez… Și să știi că am găsit tot felul de personaje pe drumul spre teatru. Îmi place să mă uit la oameni cum merg spre casă, să-i analizez… De exemplu, o dată mergeam pe bicicletă și, uitându-mă după un personaj, am căzut. Și am mers mai departe așa, cu durere. Apoi am luat acea durere spre a o pune ca un element în descrierea personajului meu: Goebbels. Am jucat pentru prima oară la noi, în România, Goebbels. Era în 1990, veneam de la Timișoara, și jucam Josef Goebbels în Teroare și credință. Am luat și un premiu pentru interpretarea aia. Chiar autorul Michael Black, vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din Anglia, a venit la premieră și apoi la festival, atunci când am primit premiul. Și cum spuneam, am luat durerea aia și m-am folosit de ea. Șchiopătam. Și, într-adevăr, la fel și Goebbels. El avea o problemă. Avea un picior mai scurt și purta niște taloneți… Michael Black mi-a arătat atunci scrisorile originale, copiate de pe caietele lui… Nu-mi venea să cred ce scria acolo… Spunea: Bați un câine pentru că nu judecă omenește? Omenirea-i primitivă, brutală și nedemnă. Cere-i omului demnitate și-l încovoi sub povara propriilor vinovății. Pentru că-și vede păcatele, deși acestea nu existau în mintea lui până când tu, Doamne, nu l-ai făcut să și le vadă. Atunci când nu te-ai lăsat ispitit de Satana în deșert, atunci ne-ai trădat pe toți. El era foarte revoltat de nebunia asta, că n-a fost ajutat de Dumnezeu să scape, printr-o minune, de complexul ăsta al lui cu piciorul mai scurt. Asta l-a înverșunat. Goebbels chiar a și făcut o Biserică a Reich-ului, alături de un pastor. Și chiar a încercat să convertească cumva Biblia și tot. Îmi amintesc că spunea Dacă Hitler ar fi transformat săbiile în pluguri, cine dracu’ credeți că l-ar fi urmat?

Acum revenind la întrebarea ta după acolada asta, întotdeuna mă bucur de această intersecție a vieții, dinspre real spre poveste. Când eu vin spre teatru iar oamenii merg spre casă… Mă bucur pentru că mă întâlnesc cu personaje adevărate și de acolo mi-am luat întotdeauna personajele de pe scenă. N-a existat unul cu care să nu se întâmple așa… E adevărat, ar fi trebuit să merg mult mai mult pe jos. Mi-am dat seama de asta. Având foarte multe drumuri de făcut, merg foarte mult cu mașina. Și așa pierzi foarte mult…

Se transformă actorul, prin toate aceste întâlniri cu oamenii și prin toate personajele cărora le dă viață, într-un foarte fin psiholog?

Eu cred că e și-o școală de psihologie în tot ceea ce facem noi, în toate personajele pe care le crează un actor. Pentru că de cele mai multe ori, trebuie mai întâi să descrifrezi. Să decriptezi personajul pe care-l ai de interpretat. Și toate trecerile astea de la un personaj la altul – unele pe emploi-ul tău, altele pe contre-emploi – te ajută să devii în viața reală un foarte bun psiholog. Tu conturezi personaje, vezi trăsături, vezi caractere, îți descifrezi și tu viața ta și drumul pe care mergi… Dar știi care-i pericolul cel mai mare? Știi când e cel mai rău? Sunt momente – puține, dar din păcate sunt – când te identifici. Sau îți place. Sau îți iei un personaj ca pe o haină care să-ț țină de cald și uiți să te mai desparți de el… Se poate întâmpla să intri și într-o zonă de genul ăsta. Și asta nu-i bine… Se întâmplă de obicei în momentul în care viața ta reală nu-ți dă confortul pe care ți-l dă personajul ăla de care te-ai îndrăgostit. Aici e marele pericol… Probabil că ai văzut și tu, sunt actori care au fost foarte îndrăgiți de public într-un anumit personaj și le-a fost chiar greu să meargă apoi mai departe în carieră tocmai fiindcă au rămas blocați acolo. Vezi, publicul nu vede lucrurile astea, dar tu trebuie să fii atent. Să te identifici cu personajul respectiv doar când pășești pe scenă, în decorul ăla. Altfel, trebuie să știi să nu-l iei cu tine și-n afară. Pentru că de aici riști să ajungi la manierism, ceea ce-i și mai grav… Mai bine îți faci un stil de joc, asta da. Cum era Gheorghe Dinică. Marele Gigi Dinică, dragul de el! Armand, zice, vezi că acum mă înlocuiești în „Ultima oră”. Vezi că-i stufos. Eu zic Nea Gigi, e… El: Măi, ascultă-mă ce spun. E stufos. Ai grijă că e nebunie. S-ar putea să uiți din text. Du-te acolo, vezi ce faci, când pleci de pe scenă șterge-te de praf. Deci da… cam asta e cu actoria și psihologia… Înveți să vezi multe lucruri…

Dar vezi inevitabil și părțile mai puțin frumoase…

Din păcate. Asta ține și de oameni, de fiecare în parte… Pe mine mă doare că văd. N-ar trebui să văd partea asta de mizerie, de urât… N-aș vrea să văd… Sunt lucruri pe care, îți spun sincer, chiar n-aș mai vrea să le văd. Am ajuns la o vârstă la care parcă n-aș vrea să mai am conștiința asta civică atât de pronunțată… Unii zic că-i bine că văd, fiindcă știu când să mă feresc… Dar nu-i așa… Și cred că trebuie să răspundem cu frumos la rău. Uite ceva ce le-am învățat pe fetele mele. Sunt la școală și vin băieții cu ale lor – fiindcă mă uit în jur și văd că ideea de tandrețe, respectul față de femeie, toate astea au cam dispărut din educația băieților – și se iau de ele. Și le-am învățat să le răspundă așa: Dar vai, Matei, ce-i cu tine? Tu mă iubești și nu știi cum să mi-o spui… Și ei le lăsa în pace dacă văd că nu intră în joc. La agresiune trebuie să răspundem cu dragoste, cu liniște, cu frumos. Așa o blocăm. Pentru că nu ai cum să combați un om needucat cu armele lui. Trebuie să încerci să-i vezi și latura cealaltă, și atunci el nici măcar nu o să știe ce să-ți răspundă… Așa le-am învățat eu pe fete. Întotdeauna răspunzi la negativ cu pozitiv, și asta anihilează răul…

Apropo de a răspunde la negativ cu pozitiv… E doar impresia mea, sau teatrul a uitat să facă asta? Da, teatrul trebuie să fie oglinda societății și e adevărat că trăim într-o societate gri și înrăită… Dar nu e teatrul cumva dator și să deschidă această societate și către povitiv? Nu ar trebui să ofere mai multe povești frumoase oamenilor?

Dar nu se întâmplă asta. Ți-o spun cu mâna pe inimă. Nu se întâmplă… În loc ca teatrul să fie un formator de modele și de viziune, de cele mai multe ori teatrul încearcă să dramatizeze, între ghilimele, societatea. Și nu cred că e nevoie de lucrul ăsta. Cred că de cele mai multe ori aici se greșește. Dacă eu văd drogați pe stradă, nu trebuie să-i aduc în teatru ca să confirm spectatorului că așa e în viața reală. Eu nu vreau să văd asta. Dă-mi în schimb speranță. Introdu-mă într-o lume de basm, într-o poveste. Uite, cum e la noi, în Amanta. Du-mă în clasic-ul respectiv. Du-te cu adevărul tău de viață. Cu frumusețe. Cu un happy end, de preferat. Dacă te duci, de exemplu, într-un cimitir și vezi o femeie care plânge fiindcă i-a murit cineva, o să te emoționeze. Ei, dar dacă pui pe cineva să plângă și să urle pe scenă exact așa cum face femeia aia, o să fie ceva grobian și de neprivit… Dar din păcate setea asta de reality a pătruns și-n teatru. Teatrul e o poveste pe care trebuie să știi să o ambalezi frumos. Că e un „cadou” filosofic, că e un „cadou” cu umor, că e un „cadou” de dragoste… Oricum ar fi, trebuie să fie un „cadou” cu un înveliș frumos. Dar ca să fie așa, într-o societate destul de negativă și de preocupată de material, tu trebuie să încerci să badijonezi și oamenii care participă la acest „cadou”… Fiindcă teatrul e făcut de oameni, nu? E un „cadou” handmade. Și dacă ei la rândul lor nu au pe cineva care să le creeze și să le întrețină lumea asta de poveste, dacă apar pe parcurs lucruri meschine, care denotă că nu iubești actorii, atunci și actorul la rândul lui o să se înverșuneze și o să creeze personaje pe măsură. Când pășești în teatru este ca și cum te-ai teleporta din lumea reală într-o altă lume, unde e frumos, e prietenie, e iubire. Trebuie să existe dialog, comunicare… Dacă eu cer un lucru, să încercăm să vorbim… Altfel, dacă nu ești ascultat, dacă ești ignorat, dacă nimănui nu-i pasă – și știi, uneori o simplă îmbrățișare ar fi de ajuns, dar nu cred că asta se mai practică – tu, creatorul cadoului de care vorbeam, n-o să-l mai faci atât de bine… Și trebuie să fim colegi. Prieteni. Nu se poate ca pe scenă să fie cineva care să fie rege și să fie minunat, dacă lângă el nu e cineva care strigă Trăiască regele! sau cineva care-i întinde covorul ori care-l face rege. Din nou, între ghilimele. Partenerul de scenă este foarte important în a face un spectacol extraordinar. Nu poți să joci singur. Nu poți să faci abstracție de celălalt. Cineva trebuie să-ți ridice mingea la fileu ca să poți să lovești. Și asta poate să se întâmple destul de rar, sincer. Cu toată tristețea o spun, dar destul de rar găsești oameni care să fie parteneri de scenă în adevăratul sens al cuvântului. Sunt mulți actori care joacă mai mult singuri, din păcate… Nu, nu vreau să se înțeleagă greșit. Nu generalizăm. Am avut și am parteneri foarte buni, foarte generoși în spectacole 🙂 Dar sunt unii actori care vor să dea cumva lovitura de la primele roluri, de la primele spectacole din carieră și uită să joace și cu ceilalți…

Se vede, uneori, și din public…

Se vede, normal… Meseria asta a noastră e de cursă lungă. Și e foarte grea. Și un actor care nu se iubește decât pe el, care nu-și iubește partenerii de scenă, nu va reuși să transmită foarte mult mai departe… Respectul de sine, în meseria asta vine și din faptul că-i respecți pe cei cu care împarți scena… Eu așa mă bucur când sunt în culise și văd că sunt aplaudați colegi de-ai mei și știu că joc și eu în spectacolul ăla. Așa am fost eu învățat și educat… E un sentiment așa frumos… Nu știu cum ai putea să te bucuri de insuccesul cuiva. Nu e normal…

…dar se întâmplă…

Da, se întâmplă. Din păcate. Și știi de ce? Pentru că s-a terminat cu boemia care nu făcea decât să adune laolaltă actorii…

Se îndreaptă teatrul dinspre sacru înspre profan?

O dată ce încerci să zugrăvești și să aduci pe scenă realitatea din stradă, teatrul clar are momente de profan…

Mă uit și la public… Oamenii nu mai vin la teatru așa cum se întâmpla odată, cu respectul cuvenit… A devenit doar o altă formă de entertainment, ceva…

…de pedigree. Da, unii vin doar pentru că trebuie bifate și sălile de teatru printre activitățile lor… Mai ales în București. Pe mine pot spune că provincia în schimb m-a resetat. În provincie am găsit oameni îndrăgostiți de teatru. În provincie am găsit locuri în care oamenii ne-au venit în întâmpinare. Cu un borcan de zacuscă, cu cârnăciori, cu ce au știut ei să ne răsplătească. Au venit și m-au îmbrățișat oameni de tot felul. Dom‘le, făcuși ceva de m-ai înnebunit, așa mi-a zis un domn la Craiova după Amanta. Îi promisese soția fasole bătută doar dacă o ducea la o piesă bună și a avut noroc, i-a plăcut spectacolul. Și mi-am dat seama ce nevoie de teatru au ei în țară și cât ne iubesc ei și ce se întâmplă în capitală… Aici, în București oamenii sunt mult mai ușor de manipulat. Pentru că aici am impresia că de cele mai multe ori doar se bifează cultura… Am văzut niște statistici despre câți oameni vin la teatru. E coșmar. Te sperii să vezi că într-o capitală, doar trei sau patru la sută dintre locuitori vin la teatru… Da, din păcate acest profan se face simțit de multe ori. Teatrul a început și a crescut frumos la noi. Mai ales în perioada interbelică. Și chiar și pe vremea lui Ceaușescu. Dar mai apoi… De multe ori am impresia că înainte era mai multă grijă și respect pentru teatru și artiști decât acum…

Am vorbit înainte de interviu despre Amanta. Unul dintre spectacolele mele preferate, de altfel. Un spectacol care se joacă cu săli pline în toată țara. Care să fie secretul? Duc spectatorii dorul comediei de calitate?

Da. Și nu numai asta. E o poveste curată. E o poveste sinceră. Jucată de niște oameni talentați. Cu toții sunt extrem de talentați. Cu subiectivismul de rigoare, desigur. Toți vin cu atâta sinceritate și atâta poftă de joc într-o poveste frumoasă și te atrag acolo, cu ei. Nu facem niște personaje din astea filosofice, nu avem nu știu ce efecte, cu videoproiectoare și-o lună care apare într-un colț și un scârțâit din partea cealaltă, și tot felul de lucruri care-ți par interesante, dar pe care poate că nici nu le înțelegi foarte bine… Nu. E curat. Jucăm o poveste. E așa de bine scris textul de Herz că nu-ți vine să crezi! Îți arată exact societatea. Dar nu cu degetele în ochi, ci cu frumusețe… Pregătesc acum continuarea, împreună cu colega mea Tania Popa. Tot în regim independent. Când am făcut Amanta, împlinind cumva o dorință a mătușii mele, Elvira Godeanu, am pornit pe cont propriu, cu bani luați de la bancă. Pentru că altfel e greu să găsești resursele necesare în alte părți… Și n-a fost ușor, dar iată că a ieșit ceva foarte frumos… Și ce pregătim acum o să fie la fel de frumos. Cu pian, cu nebunii, cu tot ce vrei. O poveste care se petrece la vremea aia, în locurile alea, dar prin care pot foarte bine să atrag atenția spre ceea ce se întâmplă în societatea de azi… Ce spuneam mai devreme, o poveste ambalată cu eleganță. Clipe de viață, pur și șimplu…

Și ține și de actori, nu?

Da, ține și de trupă. Noi în echipa asta ținem unul la altul. Înainte de fiecare spectacol, noi acolo pe scenă ne luăm de mână și spunem Tatăl Nostru. Nu există spectacol la care să nu facem asta. S-a întâmplat poate să fim obosiți, să n-avem timp înainte, și atunci am ieșit cei care am putut și-am spus repede rugăciunea și pentru ceilalți. Și întotdeauna mergem cu drag la spectacol și ne bucurăm împreună de tot.

Și totuși, ce nu înțeleg eu… Publicul cere comedie. Comedia făcută bine are un mesaj puternic. Sunt atâtea texte și atâția actori talentați la comedie. Dar teatrele par să fugă de comedie… De ce?

Da, există chestia asta… Comedia cică e „ușoară”. Și nu, comedia nu e așa. Comedia e grea. E unul dintre cele mai grele genuri. Și dacă simți nevoia de râsul ăla adevărat, de ce să nu facem o epocă a comediei? Așa cum e la Waldorf, la liceu. Acolo au epoca istoriei, epoca matematicii, și tot așa… Și învață o lună de zile doar istorie. Apoi o lună doar matematică. Și învață prin povești. Și asta-i atrage pe copii și ei învață. Așa și-n teatru… De ce fugim de comedie, nu știu… În fiecare săptămână la fiecare teatru ar trebui să fie cel puțin una sau două comedii… Și să fie și puneri ale unor piese clasice de anvergură, bineînțeles. Și nu neapărat reinterpretate. Pentru că avem tendința să ne complicăm și nu e cazul. Eu sunt de acord cu o oarecare reteatralizare, cu experimente și cu recompuneri. Dar cu măsură. Prefer simplu și bine. Emoția trebuie să vină din simplitate. Din capacitatea actorului de a susține niște lucruri, nu din efecte…

Efecte care, până la urmă, pun o barieră între actor și public, nu-i așa?

Exact. Teatrul e ceva live. Trebuie să-l simți. Nu e despre efecte. E despre oameni, despre ce simți atunci, acolo… Dă-mi voie să vin lângă tine, dă-mi voie să aud cuvinte, să văd gesturi simple. Și din nou, dispare frumosul… Uite, eu am făcut un zmeu o dată. Și l-am făcut atipic. În sens pozitiv. Era un zmeu îndrăgostit. Adică da, e zmeu. Dar de ce trebuie neapărat să dea cu sabia? Și zmeul meu avea o poezie haioasă, spunea așa Pari căzută dintre aștri / Înaintea mea când stai / Blondă, fără ochi albaștri / Blonda mea cu păr bălai / Și când buzele-mi sunt pale / Te ating, tu îmi dai fior / Delicios, mistuitor / Din parfumul gurii tale / O, de-ar fi să am avere / Veșnic lângă mine ai fi / Și din ochi eu te-aș sorbi / Blonda mea halbă de bere. Deci se pot face și lucruri de genul ăsta. Și frumusețea asta a comediei poate să vină în antiteză cu partea de tragic. Dar să fie tragic curat. Sau tragicomedie, și ea cu un un efect extraordinar, dar tot frumoasă să fie…

Să vorbim și despre Atelierele Protejate. Fiindcă mie mi se pare un proiect despre care ar trebui să se știe…

Uite cum am pornit cu Atelierele Protejate. Eu nu prea vorbesc despre lucrurile astea, pentru că oamenii pot fi destul de răutăcioși… Fata mea cea mare are Sindromul Down. Și prin ea, am pătruns în lumea asta a unor suflete speciale și mult mai frumoase, cred eu, decât ale noastre. Ei nu știu ce e aia ură, invidie… Așa… Și ei merg la cursuri, termină zece clase și apoi nu mai fac nimic. Pentru că s-au desființat școlile de meserii pentru ei. Am fost în ministere, să susțin ideea asta de Ateliere Protejate. Au mai fost proiecte propuse de alte instituții înainte și s-a împotmolit de fiecare dată totul. Și am zis să încerc așa. Și tot s-a împotmolit la un moment dat. Se aprobase câte ceva, se trecuse la metodologie și tot, apoi s-a oprit. Și la minister am întâlnit un om extraordinar, secretar de stat. Și el i-a chemat pe cei din comisia respectivă, care mi-au spus de ce au fost reticenți. Nu au înțeles ei cum se poate ca un copil în situația asta să susțină probele ca să obțină o calificare. Să fie patiser, de exemplu… Și le-am explicat că ei nu vor fi cei care vor face pâine. Dar vor putea ajuta. Pot aduce făina, zahărul, laptele. Dacă au dexteritate, pot face chiar mai multe. Ei sunt foarte meticuloși. Și pot face câteva ore în șir lucruri care pe noi ne-ar plictisi după zece minute. Și fac totul cu drag. Și nu strică nimic și nu fură pe nimeni. Și atunci ei au zis Da, să știți că nu ne-am gândit la asta… Ei nu s-au gândit nici să-i lase să facă 12 clase și să dea bac-ul. Adaptat pentru ei, bineînțeles… Și atunci mi-am dat seama cât de obtuzi pot fi oamenii de acolo. Mi-era și greu să reacționez. I-am spus doamnei cu care discutam Dumneavoatră știți că după cei zece ani, copiii ăștia intră în depresie? Până și sindromul definește parcă starea lor. Ei chiar sunt down după ce nu mai au nicio activitate. Sunt dați deoparte. Atelierele astea protejate i-ar putea ajuta ca pe mai târziu să se poată angaja. De exemplu la un hotel, ar putea să ducă prosoapele dintr-o parte în alta. Pentru un salariu minim, nu mai mult. Și oricum, mulți dinpre părinți nici nu caută problema asta financiară. Caută ca ei să aibă o preocupare. Să facă ceva. Ei au văzut o ordine în viața asta, și ei știu că dacă au terminat școala trebuie să meargă la serviciu. Și pun întrebări. Și cum poți să le spui că societatea noastră nu-i bagă în seamă? Am fost în Italia și-am văzut cum e acolo. Sunt angajați. Ordonează dosare la bancă, ajută cu ce e nevoie, sunt integrați, au șansa să devină independenți. Pe când la noi…

La noi legea îi desconsideră, deși devenind activi în muncă ar deveni implicit contribuabili…

Exact. Nu au niciun respect față de ei. Ei habar n-au prin ce trec copiii ăștia și familiile lor… Societatea noastră îi omoară. Statul le dă niște bani. Puțini. Și atât… Pe mine nu mă interesează banii ăia. Fetița mea de exemplu are -11 dioptrie. Și putem ajunge să dăm și aproape o mie de euro într-un an pe ochelari. Pe care nici măcar nu ai cum să-i decontezi, chiar dacă noi am cotizat atâția ani. Cu sume colosale dacă e să facem socoteala… Dar repet, pe noi nu banii ne interesează. Eu vreau ca acești copii să aibă și ei locul lor…

Și până la urmă pentru Ateliere Protejate am înțeles că statul nu are bani?

Da. Ministerul Muncii nu are bani pentru Ateliere Protejate. Legea ar fi trebuit publicată în Monitorul Oficial și urma să se aplice la nivel de țară. Am reușit să ajungem cu proiectul până acolo. Dar s-a oprit. Pentru că ei știu că dacă se publică, trebuie implementat. Și nu au bani. Pentru ce? Pentru materialele cu care să lucreze copiii la ateliere. Și pentru salariul unui instructor specializat care să lucreze cu ei. Atât. Și te simți atât de neputincios când vezi asta… Pentru că astea sunt lucruri care contează. Și pentru asta nu iese nimeni în stradă. La fel cum nu a ieșit nimeni când și-au bătut joc de salariile noastre. Sau pentru tot ce se întâmplă în educație. Pentru sănătate. Pentru copiii cu dizabilități și pentru familiile lor. Eu nu am culoare politică. Eu cred că noi trebuie să protestăm așa cum am fost învățați și cum am făcut întotdeauna: pe scenă! Nu mă duc să strâng semnături în stradă pentru nimic. Nu mă interesează până la urmă de nu știu care ordonanță, pentru că oamenii ăștia vor da socoteală. Asta e sigur. Suntem totuși în Uniunea Europeană, nu poți să faci lucruri de capul tău… Dar ei se ceartă pe mize politice și în timpul ăsta noi nu vedem ce-i lângă noi… Și suntem din păcate atât de ușor de manipulat… Prioritățile nu sunt așa cum trebuie în România…

Și șansele să se găsească fonduri din alte surse până când reacționează statul?

Am început pe cont propriu să facem câte ceva. Apare problema spațiului. Așa că îi aduc la mine acasă, în living. Și fac tot felul de activități cu soția mea. Pe banii noștri, deocamdată. Le-am cumpărat tot ce trebuie. Am găsit și oameni cu suflet care când a fost nevoie ne-au ajutat, am găsit și oameni care au vrut să știe ce putem oferi în schimb. Dar ne descurcăm așa. Și pentru copii înseamnă inimaginabil de mult… Am mai încercat și după spectacolele cu Amanta să mai strâng ceva bănuți pentru ei. Și oamenii sunt extrem de deschiși. Eu nu mă uit la sume, mă uit la gesturi. Și le mulțumesc! Am făcut și tricouri cu Vrem Ateliere Protejate și am vrut să mergem în față la minister cu copiii. Dar unii dintre părinți s-au speriat. Și de ce crezi? Pentru că o dată la un an – sau foarte rar, la doi – trebuie să mergi cu copilul la evaluare. Stai acolo ca să constate o comisie că nu s-a schimbat nimic față de acum un an, sau doi, sau cinci. Aceleași acte, aceeași umilință… Și oamenilor le e teamă. Se gândesc că dacă ne văd acolo și nu ne mai dau nici măcar certificatul ăla? Și îi înțelegi… Și nici nu mai știi ce să spui…

Suntem liberi, dar ne e frică?

Exact. Suntem liberi, dar ne e frică. Din păcate e atât de adevărat!

Se promovează în media toate prostiile posibile și tot felul de „personaje”… De ce nu vedem vorbindu-se și despre astfel de proiecte, despre copiii ăștia care au nevoie de sprijin, despre oamenii care încearcă să schimbe ceva?

Păi crezi că pe ei asta-i interesează? Pe ei îi interesează doar dacă am eu vreo amantă sau dacă mă pozează pe undeva nu știu cu cine… I-a mai interesat așa, cât de cât, povestea cu accidentul… Am avut un accident de mașină în 2001, după care am stat în comă și am avut atunci niște vise… Chiar vreau să mă apuc să scriu o carte despre întâlnirea asta cu Dumnezeu, despre clipele astea de viață în care am fost dincolo… Asta i-a mai interesat. Dar dacă de acolo încercam să vorbesc și despre altceva, nu mai era interesant pentru ei.

Să încheiem într-o notă pozitivă… Probabil din cauză că sunt pe sfert psiholog, întreb mereu oamenii cu care mă întâlnesc un lucru: care ar fi super-puterea pe care și-ar dori-o, dintre toate câte există… Așa că, ce și-ar dori să poată face super-eroul Armand Calotă?

Să ajut. Asta ar fi super puterea mea… Dacă aș putea și aș avea acum și aici toții banii de care e nevoie, aș vrea doar să ajut. Așa de bine mă simt când ajut pe cineva, de nu-i adevărat… Asta e cea mai mare bucurie a mea. Și-a copiilor mei. Și ei sunt la fel. De exemplu, au împletit niște brățări și le-au vândut la școală și așa au strâns niște bani pentru copiii de la o școală specială. A dărui este cea mai mare bucurie a sufletului, asta le-am spus întotdeauna. Mai joc câteodată la loto. Rar, dar mai am momente. Și mă gândesc: Doamne, dacă aș câștiga aș face niște căsuțe pentru copiii care au nevoie. Aș face cu ei o trupă de teatru. Tot felul de cercuri pentru ei… Și aș mai face ceva ce mi-ar fi plăcut să existe… Dar văd că până acum nu s-a gândit nimeni… Un mic sat de vacanță pentru actori. Ca niște tabere, unde să poată merge la tot felul de workshop-uri, de întâlniri. Undeva la munte… Să poată merge pe rând în vacanțe și să avem așa ocazia să ne întâlnim cu colegi din țară, să discutăm idei, proiecte… Deci, revenind la super-putere, eu asta aș vrea. Să pot ajuta… Am eu chestia asta. Deși, într-o societate bolnavă așa cum a ajuns a noastră, ăsta poate fi un defect… Dar simt când cineva suferă și vreau să pot dărui…

Un gând despre „INTERVIU. Armand Calotă: Nu știu de ce fugim de comedie…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.