Radu Lupu e actor. Un actor cu o pasiune nebună pentru poezie, pe care își propune să o aducă în fața publicului într-un spectacol pe care eu încă n-am reușit să-l văd, dar despre care am auzit numai de bine… Și mie chiar îmi place să văd că mai sunt oameni care nu uită că teatrul și poezia merg mână-n mână… Și până ajung și eu la De-a PoeZIA, i-am propus lui Radu un interviu… Ce-a ieșit? Citiți singuri în cele ce urmează…

 

De ce De-a PoeZIA, într-un peisaj teatral din care eu am impresia uneori că a cam dispărut poezia?

Eu nu cred c-a dispărut… De ce poezie? Pentru că de fapt cu asta începi. Când te pregătești pentru actorie, când dai la facultate îți pregătești un set de poezii, câteva monologuri, niște povestiri… În funcție de care cam intri sau nu la teatru… Faza e că foarte mulți actori uită și nu mai fac asta. Începi să crezi că teatrul e doar ce ține de echipă. De actori și personaje. Și începi să te ferești să te mai concentrezi pe poezie. Care presupune până la urmă ceva mai dificil. E ca un soi de monolog. Ești singur pe scenă și n-ai pe cine să te sprijini. N-are cine să-ți de-a replică sau să te ajute cu absolut nimic… Ești tu cu tine. În lumea ta, pe care o construiești tu din imaginile tale, visele tale, tot… Și ca să revenim la întrebarea ta, mie mi-a plăcut poezia foarte mult încă din liceu. Am fost – și mai sunt încă – obsedat de Adrian Păunescu… Și cam așa a început totul… Am citit foarte multă poezie… Și-am simțit o concentrare masivă pe vers, pe imagine. Și mi s-a părut mult mai interesant să expun așa ceva în fața publicului… Și am început să lucrez la asta. Și vezi, nu-mi plac poate strofele dintr-o poezie mereu. Și am talent, zic eu, în a selecta părțile care-mi par cel mai interesante. Și așa a apărut De-a PoeZIA. Am făcut un colaj. E un fel de monolog… Un fel de discuție cu publicul… Nu vin și spun niște poezii, ca la serbarea de la școală. E ca un fel de readucere aminte… Eu de asta-i spun întoarcere la normal. Fiindcă poate că da, poezia poate că a mai ieșit din peisaj în vremurile noastre. Dar eu am rămas cu gândul la vremurile alea în care ieșeai cu iubita în parc și-i mai recitai un vers dintr-o poezie… Exista un fel de romantism în care nu spuneai lucrurile așa, oricum… Eu asta am încercat să aduc înapoi prin spectacolul ăsta, mergând totodată spre actoria de bază… N-o să vezi cine știe ce regie ori scenografie pe scenă. E actorie simplă… E discuția mea cu publicul, trecând prin niște poezii, prin niște versuri care se leagă firesc…

 

Cum răspunde publicul?

Publicul răspunde neașteptat. Nici eu nu m-am așteptat la reacția asta… Eu nu am talent pe partea cu promovarea. Nu mă pricep să prezint cum ar trebui spectacolul. I-am spus simplu spectacol de poezie. Și lumea când aude poezie e într-adevăr un pic reticentă… Dar apoi oamenii vin și văd că e un spectacol altfel decât credeau și răspund neașteptat. Pentru că-i prind în discuția asta de o oră și ceva și reușesc să-i emoționez cumva… Totul merge foarte lin și mulți dintre cei care vin la spectacol rămân surprinși. E ceva simplu, și tocmai de asta emoțiile și gândurile sunt foarte puternice. Pentru că nu are cine sau ce să le dilueze.

 

Am văzut în ultima perioadă montări extraordinare ale unor texte clasice în versuri – Iluzia Comică și Vlaicu Vodă fiind doar două titluri care-mi vin acum în minte – și am văzut publicul primindu-le foarte bine… E nevoie de o întoarcere spre poezie în teatru?

Eu cred că da. Poezia ar trebui să fie până la urmă în orice actor, înainte de toate… Și da, eu zic că e nevoie. Iar dacă vorbim de texte mari – cum ar fi, să zicem, și Romeo și Julieta – aici e complicat. E o ritmicitate impusă de autor și de versuri. Și e nevoie să știi să descifrezi foarte bine. Fiindcă într-un spectacol de acest gen, toate astea – rima, ritmul, rigoarea vorbei – au magia lor. Și publicul răspunde bine, fiindcă e alt ton. E alt ritm. E altceva. Unde suntem obișnuiți cu zgomotul monoton de zi cu zi, cu tot felul de ritmuri nebune în urechi, poate că un astfel de text face ca lucrurile să ajungă altfel la oameni.

 

Dar am trecut direct la subiect și-am uitat să te întreb… Când și cum ți-ai dat tu seama că vrei să te faci actor?

Mi-a spus cineva 😊 E o poveste lungă și complicată… N-am știut că vreau să mă fac actor. Deși am cochetat cu asta încă din liceu. Mie mi-a plăcut mult muzica. Am studiat muzică. Și în liceu mi-am făcut o trupă… Și urcând pe scenă, m-a atras cumva contactul ăsta cu publicul… Dar eu mă pregăteam să dau la Teologie… Doar că în clasa a 12-a făcusem un spectacol de 8 martie. Tot cu poezie. Niște versuri puse cap la cap, alături de niște colegii de liceu. Și iar a fost un contact frumos cu publicul… Și într-o zi m-am întâlnit în parc cu profesoara de biologie. Și nici n-am apucat să o salut, fiindcă a venit la mine și mia zis Mă, tu ar trebui să dai la teatru… Și atunci ceva s-a declanșat în mine. Mi-a rămas cuvântul teatru în cap. Și așa a început totul… Mi-am dat seama că de fapt nu pot să nu fiu pe scenă. Am lăsat Teologia și m-am dus la Actorie…

 

Primul spectacol pe care l-ai văzut și care ți-a influențat cumva cariera? Sau poate un artist care te-a marcat?

Hmm… Actori sunt mulți. Primul spectacol a fost în liceu. Unul dintre profesori ne-a adus la Teatrul Act – eu fiind din Vălenii de Munte – la un spectacol. Nici nu mai știu cum se numea. Știu doar că juca un fost elev de la noi din școală. Și mi-a plăcut atunci înainte de toate amplasamentul teatrului. Și mi-au rămas câteva imagini din spectacol, deși din moment ce nu mai țin eu minte exact despre ce era vorba, nu pot să spun că a fost neapărat ceva care să mă impresioneze la momentul respectiv… Și tot în liceu eram obsedat de Tudor Gheorghe. Îi ascultam albumele în prostie. Mi se părea că face magie… Și când am ajuns la Craiova, la facultate, l-am întâlnit pe Tudor Gheorghe și nu mi-a venit să cred și el și-a lăsat clar amprenta asupra mea și cu muzica și cu poezia… Și tot la Craiova am fost influențat de mari actori. L-am întâlnit pe Ștefan Iordache și am stat în preajma lui și asta mi se părea extraordinar… Și a mai fost Ilie Gheorghe, tot la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova. Apoi Sorin Leoveanu, care m-a impactat și el grozav… Iar primul spectacol care mi-a rămas în minte a fost tot la Craiova. N-am cum să-l uit, fiindcă s-a întâmplat în ziua când am intrat la facultate. Și era și ziua mea de naștere. Romeo și Julieta, în regia lui Yiannis Paraskevopoulos. O piesă clasică de Shakespeare pe care nu mă așteptam să o văd pusă în scenă într-o manieră atât de nouă, de vie și de contemporană.

 

Primul tău rol?

Primul meu rol – și nu în facultate, ci în teatru – a fost cetățeanul turmentat, în O scrisoare pierdută. În regia lui Cristian Ioan. Eu mă angajasem în anul 2 de facultate la Teatrul Ion D. Sârbu din Petroșani. Nu știa nimeni că m-am dus să dau concurs. Era doar o încercare. Dar ei m-au vrut în trupă, deși nu eram absolvent. Și în toamna următoare se punea scrisoarea pierdută. Cu actori mari din zonă. Și cumva am ajuns și eu în distribuție. Directoarea a avut încredere în mine, deși eram debutant… Și i-a insuflat și regizorului încredere în mine. Și a ieșit un spectacol magistral. Rolul meu a fost delicios. Îmi făcea o plăcere extraordinară să joc. Și n-o să uit niciodată, a venit într-o seară în sală Mircea Ghițulescu și m-a remarcat într-o cronică… Ăsta a fost primul meu personaj. Și nu înțelegeam nimic din ce făceam pe vremea aia… Era fenomenal…

 

Dar film? Sau rămâi fidel doar teatrului?

Am lucrat câteva scurt metraje la UNATC, cu studenții de la film. Și am jucat în Ceva bun de la viață, filmul lui Dan Pița. Iarăși o experiență frumoasă. Total diferită față de teatru. Și mă bucur că am avut ocazia să fac asta… Dar cred că îmi place mult mai mult actoria de teatru. Contactul cu publicul, teatrul care e atât de viu…

 

Un spectacol pe care l-ai văzut recent și care ți-a plăcut în mod special și pe care ni l-ai recomanda și nouă?

E un spectacol pe care l-am văzut și de curând și mai demult. Pe care l-am văzut de fapt de vreo 8 ori și tot aș mai vrea să-l revăd. E destul de vechi… Cred că are vreo 10 sau 12 ani de când se joacă… E vorba de Revizorul de la Teatrul de Comedie. În regia lui Horațiu Mălăele, care joacă și rolul principal, la dublu cu Ștefan Bănică Jr. E excepțional. Atât de actual. E fenomenal și din scriere, și din regie, și din actorie nu mai zic… George Mihăiță e magistral în rolul primarului… Un spectacol simplu, unde primează actoria…

 

Un film la care ții în mod special?

Eu am un film preferat, să știi. Și asta pentru că actorul meu preferat din afară e Robin Williams. Iar filmul meu de căpătâi e What Dreams May Come. Un film în care se întrepătrunde cumva lumea reală cu cea de dincolo. Sunt niște mecanisme teologice și de credință acolo…

 

Era o vreme când spectatorii păreau împărțiți între teatrul independent și teatrul de stat… Sau cel puțin mie așa mi se părea… Erau multe prejudecăți. Dar parcă nu mai e așa, nu?

Nu, nu mai e cazul. Publicul a înțeles că nu faptul că e teatru de stat sau teatru independent face diferența… Sunt teatre independente unde avem spectacole foarte bune. Mai ales că vorbim de spectacole în care joacă actori mari. În teatrul de stat, nu știu ce să zic… Teatrul independent îți dă o libertate de creație. La stat apar bariere. Actorii nu au cum să-și aleagă proiectele. Nu poți să alegi și nu poți să refuzi. Și asta uneori se simte într-un spectacol… Eu am lucrat atâta timp într-un teatru de stat încât acum chiar nu mai vreau să fac asta… Nu mai vreau să lucrez orice mi se dă. Vreau să fac lucrurile în care cred și așa cum cred de cuviință… Și sunt multe teatre independente unde găsesc și libertatea asta și profesionalism deopotrivă… Uite, la Teatrul Arte dell’Anima unde joc acum De-a PoeZIA m-a adus un coleg care avea un spectacol aici. Nu pot să spun că ideea asta de teatru mic mă pasiona în mod special. Dar la ei am avut sentimentul unui teatru profesionist. Nimeni nu-și bate joc de teatru aici. E o atmosferă aparte.

 

Dar ce facem în țară, unde teatrul independent e aproape inexistent?

Da, asta e aiurea… Dar mai e ceva, în provincie publicul e obișnuit altfel. Într-un oraș cu un teatru, publicul e format de teatrul respectiv. De repertoriul lor. Iar într-un oraș mic, un spectacol nici nu se poate juca de prea multe ori. Îl joci de 3 – 4 ori și ai cam terminat publicul… Și trebuie să vii mereu cu ceva nou. Și atunci e greu să ridici un teatru independent… Rămân doar trupele care vin din afară cu spectacole…

 

Și contează mult turneele, nu? Fiindcă eu mă uit cu părere de rău că sunt spectacole foarte bune pe care cei din țară nu apucă să le vadă. Și sunt alte spectacole mai puțin bune care ajung și de 5 – 6 ori în același oraș… La fel cum sunt orașe mult mai favorizate decât altele… Și am senzația că ar trebui echilibrată puțin balanța…

Contează. E important ca teatrele să poată merge în alte orașe. E important să vezi alt public. În fiecare oraș publicul e altfel… Și ar trebui ca directorii de teatru sau managerii sau oricine e responsabil de treaba asta să lase egoul propriu la o parte și să încerce să găsească forma potrivită de a face treaba asta cu turneele… E bine pentru ambele părți, și pentru teatre și pentru public…

 

Un nume mare cu care ți-ai dori în mod special să împarți scena?

E greu. Sunt mulți actori… Dar nu cred că mă gândesc la cineva anume… Contează echipa într-un spectacol, e adevărat. Contează să fie un actor bun, înainte de toate. Eu nu cred în ce se tot spune, că nu vor apărea alți monștrii sacri în teatrul românesc… Am descoperit printre absolvenții de vara asta de la UNATC trei actori geniali. Talente care, crescute așa cum trebuie, ar putea deveni următorii monștrii sacri. Important e ca ei să nu se piardă pe parcurs. Cu oameni ca ei aș vrea să lucrez, indiferent dacă sunt sau nu nume mari acum… Cu oameni talentați e o plăcere să fii pe scenă 🙂

 

Apropo de asta, taxează publicul spectacolele mai puțin reușite sau actorii mai puțin înzestrați? Fiindcă eu am impresia că pe la noi e un public foarte „binevoitor” și nu știu dacă asta e de bine…

Contează publicul… Publicul consumator de teatru taxează imediat ce e de taxat. Publicul mai neexperimentat nu taxează, dar cei care știu despre ce e vorba o vor face clar… Și iarăși revin la ce spuneam mai devreme, publicul din provincie e mult mai sever decât cel de-aici din București…

 

Last, but not least… Dacă ai putea avea orice super-putere din lume, care ar fi?

Să fiu invizibil. Cred că de când eram mic mi-am dorit asta… Are și dezavantaje, dar eu clar asta mi-aș dori… Cred că-mi place izolarea asta de lume pe care ar aduce-o și de care simt că am nevoie uneori…