O să trec direct la subiect. Mulțumesc Erwin Șimșensohn pentru spectacolul de aseară! Mulțumesc pentru Aniversarea adusă de Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani pe scena de la Excelsior! Nu mi-a fost deloc ușor să mă aflu în sală, dar mă bucur nespus că am mers la teatru ieri…

Nu mi-a fost ușor, pentru că spectacolul ăsta m-a cam răscolit… Da, Aniversarea spune o poveste destul de greu de privit, mai ales când propriul trecut nu e chiar atât de departe… Povestea unei familii care refuză să accepte faptul că se destramă. Până într-o zi „fatidică”… Ziua când mama împlinește 45 de ani și ceea ce ar trebui să fie un brunch minunat se transformă într-o criză emoțională care-i schimbă iremediabil pe toți cei patru… Aniversarea e o dramă. Una reliefată matematic de tușe comice. O dramă mult mai reală și mai comună decât vrem noi să credem…

Aniversarea e despre iubirea care uneori se estompează în timp și nu mai e de ajuns… Despre cum tot uneori îi sufocăm fără intenție pe cei la care ținem și asta în încercarea noastră stângace de a ne elibera… Despre cât de primejdios este să nu ai curajul să vorbești deschis despre ceea ce simți… Despre cum e perfect probabil ca la un moment dat ceva într-o familie să nu mai funcționeze. Și atunci, oricât de tare ar durea pe moment, fiecare trebuie să meargă pe drumul lui… E despre greșeli și despre asumare… Despre clipa în care știi că totul s-a năruit și că depinde doar de tine să te salvezi… Despre lupta interioară dintre a face ce se așteaptă de la tine și a-ți urma inima. O luptă care lasă urme adânci de fiecare dată… Aniversarea e, dacă mă întrebați pe mine, o pledoarie pentru sinceritate. Spectacolul ăsta te face să înțelegi o groază de lucruri… Printre care unul foarte important, și anume faptul că a o lua de la capăt în același decor (și cred că știți voi foarte bine la ce mă refer prin „decor”) e de cele mai multe ori primejdios!

Și e spusă atât de bine povestea asta încât te doare puțin pe tine, spectatorul! Și poate că e doar impresia mea, dar textul ăsta e destul de complicat… Aniversarea cere nu doar un regizor cu ochi bun pentru subtext, ci și un psiholog desăvârșit. Un om care să vadă în oameni… Iar Erwin este acel om. Și aseară mi-am adus încă o dată aminte de ce e el printre regizori mei preferați. Și credeți-mă, nu sunt mulți pe listă 😉 Erwin știe să dea viață unui text într-un fel aparte. Știe să provoace spectatorul. Să-l facă să fie sincer cu el însuși și să caute singur răspunsuri… Și mai știe ceva. Știe să se folosească de metafore și de simboluri… Știe să se joace în cel mai serios mod cu putință cu detaliile… Nimic nu-i întâmplător în Aniversarea. Nici decorul, nici luminile, nici candelabrul, nici urmele de rimel de pe obrajii plânși ai mamei, nici farfuriile care se sparg, nimic…

Și da, e un spectacol de văzut. Aniversarea e un spectacol pentru adolescenți și pentru părinți de adolescenți. Pentru oameni singuri și pentru oameni aflați unul lângă celălalt de prea mult timp. Pentru cei care invidiază fericirea altora fără a știi ce se ascunde dincolo de aparențe. Și pentru cei care se ostenesc peste măsură să construiască aparențe… Pentru familia tradițională și pentru familia netradițională, dacă e să facem puțin haz de necaz… Aniversarea e un spectacol care se prea poate să pice greu pentru unii dintre privitori. Se prea poate ca scena să devină oglindă pentru mulți dintre cei aflați în public, în timp ca pentru alții povestea asta poate fi o lecție… Oricum ar fi, e un spectacol care se cere primit cu maturitate și cu responsabilitate. Un spectacol real, onest și necesar…