Diana Tudor și Alexandru Burcă sunt doi oameni foarte talentați despre care eu v-am mai povestit aici. Și au împreună un proiect muzical foarte fain, și anume De la Paris la Micul Paris. Proiect prin care își propun – și mie mi se pare că reușesc din plin – să readucă farmecul perioadei interbelice în viețile celor care-i ascultă. Cu Diana și Alex voiam de ceva vreme să stau de vorbă. Și iată că până la urmă am reușit…

De ce tocmai muzica Parisului și-a Micului Paris?

Diana: Pentru că chansonettele Parisului – întocmai ca cele ale Micului Paris – au un farmec aparte. Sunt foarte frumoase și prin emoția pe care o transmit aduc bucurie, atât celor care le ascultă, cât și celor care le interpretează. Și aș mai adăuga faptul că eu de mic copil am ascultat acasă câteva chansonette pe care le fredona sau le cânta la pian tatăl meu…

Alex: …un om foarte talentat de altfel!

Diana: Perfect de acord cu Alex! Iar chansonettele fac parte din istoria noastră recentă. Chansonettele se ascultau în Bucureștiul interbelic poate mai mult decât se ascultă astăzi în Franța. Se ascultau în cafenele, în restaurante, în teatrele de revistă, în grădinile de vară… Erau o obișnuință a vieții bucureștene. Să nu uităm că franceza era vorbită uzual în București, de la un anumit nivel social în sus. Era un etalon al celor care căutau să aibă un anumit statut cultural… Ne amintim că inclusiv regele când primea în audiență miniștri le vorbea în franceză.De ce muzica Micului Paris? Pentru că piesele românești din perioada aceea sunt influențate de muzica franțuzească. Ingredientul francofon există în muzica noastră de atunci, iar noi am dorit practic să recreăm ceva din această atmosferă a Bucureștiului de altădată în care asta era muzica cel mai des întâlnită.

Întâlnim în ultima perioadă tot mai multe proiecte diferite care își propun să reînvie perioada Interbelică. De ce credeți voi că prind ele atât de bine la public? Suntem oare nostalgici? Ne este dor undeva în subconștient de acele vremuri?

DianaCred că nostalgici suntem de multă vreme. Au fost vremuri frumoase… Micul Paris însemna practic o racordare la valorile europene prin foarte multe repere. Și pe atunci s-a construit practic România modernă cu tot ceea ce înseamnă ea… Da, suntem nostalgici și cred că ar trebui să căutăm să reînviem valorile perioadei interbelice.

Cum v-a venit ideea să lucrați împreună?

Diana: Eu îmi doream de mult să cânt chansonette. Sunt și vorbitoare de limba franceză, iar așa cum spuneam, pasiunea mea pentru acest gen muzical vine din copilărie… Și după ce l-am ascultat pe Alex cântând într-un concert la Institutul Cultural Român am remarcat un pianist foarte talentat și foarte sensibil. În acel moment, i-am propus acest tip de proiect muzical. Iar el a spus da. Și după prima repetiție am decis să lansăm proiectul ăsta. Și acum avem undeva peste 300 de concerte la activ. Nu-i așa, Alex?

Alex: Așa e. Am tot cântat… Sufletul Dianei se potrivește foarte bine pe calapodul muzicii franțuzești. Ai nevoie de o sensibilitate și de o forță de expresie care să nu ceară să accesezi zone de forță propriu-zise fabuloase în genul ăsta de muzică. Și-mi aduc aminte că la prima noastră repetiție eu unul am fost uimit de calitățile Dianei în ceea ce privește expresia muzicală. Și așa am pornit la drum… 

Cum a fost primul concert susținut împreună și cum a crescut proiectul vostru?

DianaPrimul nostru concert a fost în urmă cu trei ani, de Zilele Bucureștiului. Era Sf. Dimitrie și am cântat la Godot. A fost un spectacol foarte bun. Și de atunci sigur că lucrurile sunt într-o continuă evoluție… Am cântat în foarte multe locuri de atunci și până acum. Am cântat în teatre, în muzee, la filarmonici, în cadrul unor festivaluri, cum a fost de exemplu Festivalul de Teatru Zile și Nopți de Teatru de la Brăila… Și nu în ultimul rând am cântat în Franța, la Lille. Unde am avut un foarte mare succes. 

 

Cum au fost cântecele românești primite acolo?

DianaExtrem de bine primite. Întocmai ca cele franțuzești. Am avut un public mixt, format din români și francezi, care s-a bucurat în egală măsură și de repertoriul românesc și de cel francez.

În București ne este destul de la îndemână să ne bucurăm de muzica voastră, dar e mai greu pentru cei din alte orașe… V-ați gândit la un turneu prin țară?

DianaSigur că da. Noi suntem bucuroși să cântăm oriunde suntem invitați. Și în general avem parte de un public foarte cald și foarte sensibil oriunde mergem, ceea ce e minunat.

Eram la concertul vostru din grădina MNLR și cineva se întreba cine sunteți voi și cu ce vă ocupați. Cine sunteți voi când nu sunteți pe scenă?

AlexĂsta-i un semn bun, să știi. Dacă cineva s-a întrebat asta înseamnă că i-a plăcut de noi 😀 Păi… în viața noastră profană, cea de toate zilele, suntem oameni normali. Eu sunt pianist al Operetei. Iar Diana este cadru universitar. Engleză și franceză. Adică ea nu e doar vorbitoare de limbă franceză, ci îi și învață pe alții… Eu sunt și tătic. Am două fete superbe. Și o soție minunată.

DianaIar eu mai sunt și studentă la Conservator. La un Master în Stilistică Interpretativă, la secția de canto. La clasa doamnei profesor Bianca Ionescu, care este și directorul Teatrului de OperetăȘi sunt foarte, foarte bucuroasă de acest nou statut al meu.

Un loc inedit în care v-ați dori foarte mult să cântați?

Alex: Pe Marte… (râde)

Diana: Și la mare, aș spune eu…

Alex: Nu la mare. Pe mare!

Diana: Da, bine zis. Pe mare!

 

Dar un loc în care chiar nu v-ar plăcea să cântați?

Alex: Acolo unde nu există nimeni care să ne asculte cu adevărat… N-ar avea sens…

Care sunt genurile muzicale pe care le ascultați cel mai des, pe lângă ceea ce faceți voi?

Alex: Având în vedere faptul că muzica vine dintr-o necesitate, dintr-o nevoie a omului de a se exprima într-o formă sau alta, cred că fiecare gen are lucruri foarte importante de spus despre om și despre mecanismul uman. Și în fiecare gen poți regăsi lucruri valoroase și lucruri de luat în seamă. Eu prefer toate genurile de muzică, fără excepție. Atâta timp cât sunt racordate la niște valori adevărate.

Diana: Și mie îmi place muzica de calitate. Cea despre care putem spune că atinge sufletul. De la clasic, până la pop-rock, jazz, muzică ușoară de toate felurile… Acea muzică care are ceva de spus…

Cum răspunde publicul tânăr și foarte tânăr la muzica voastră? 

Diana: Foarte bine. Ne bucurăm să avem în public oameni de toate vârstele. Un public foarte cald, foarte receptiv și foarte doritor să asculte muzică frumoasă. La concertele noastre vin și copiii, și adolescenți, și oameni mai tineri și oameni mai puțin tineri. Și toți sunt atinși de sensibilitatea chansonettelor…

Peste două zile, pe 19 septembrie, veți cânta în cadrul Festivalului Strada de C’Arte… Ce ne așteaptă acolo?

Alex: Propunem publicului același proiect frumos, cu parfumul specific Parisului și al Micului Paris. Și vă așteptăm cu drag!

Ce alte planuri de viitor?

Diana: Pe 21 octombrie pregătim un concert extraordinar, la AteneuȘi desigur, ne dorim și așteptăm cu nerăbdare un concert la Paris 🙂

 

Cum află lumea despre concertele voastre? Fiindcă aveți un proiect foarte fain, despre care mie mi se pare că nu se vorbește suficient…

Diana: Noi popularizăm concertele noastre atât în social media, cât și pe site-uri dedicate evenimentelor de tot felul. Sigur că e loc de mai bine la capitolul promovare… Și cred că în timp acest gen de muzică va deveni tot mai cunoscut și mai iubit la noi în țară. Și nu numai…

 

Ați cântat în foarte multe locuri și ați adus muzica bună foarte aproape de oameni. Cât de important credeți voi că este ca evenimentele culturale să fie cât mai accesibile unui public cât mai larg și cât mai divers?

Alex: Cultura nu-i o trufanda. În România cultura se consumă (încă) destul de accesibil. Uneori aproape gratis, dacă ne gândim bine. Iar importanța apropierii este uriașă. Și asta apropo de publicul tânăr și foarte tânăr. El reprezintă viitorul nostru. Dacă noi reușim să ajungem la ei, plantăm o sămânță acolo, în sufletul lor. Și peste ani, sămânța asta va înflori. E un efort minim. Și din partea noastră și din partea lor. Un efort minim cu efecte uriașe în timp. Și ca să revin la întrebare, apropierea este vitală. Nu doar apropierea dintre oameni și cultură. Apropierea dintre oameni, pur și simplu. 

Aveți deja un repertoriu foarte bogat și foarte bun. Vă gândiți să-l lărgiți chiar și mai mult?

DianaSigur că da. Sunt foarte multe piese franțuzești foarte frumoase care merită să fie descoperite și cântate și la noi. Același lucru e valabil și pentru melodiile Bucureștiului interbelic…

 

Dar la o colaborare cu artiști din alte domenii v-ați gândit? Să spunem poezie? Dans? Teatru?

Alex: Nu ne-am gândit. Dar sună foarte bine. Sincretismul e vechi de mii de ani. Artele se susțin oarecum una pe cealaltă în demersul scenic. Nu, încă nu ne-am gândit. Dar cine știe…

Diana: Trebuie să recunosc, eu am într-un fel sau altul nostalgia primului concert, când proiectul nostru a fost însoțit de actrița Alina Petrică. O fostă elevă de-a lui Alex, de altfel. O actriță foarte talentată a cărei prezență a adus un plus de vigoare artistică…

Un album?

Alex: Da, ne dorim un album. Și cred că anul ăsta o să-l avem. Deja s-a conturat ideea asta și urmează să trecem la treabă. Apoi lansarea și un turneu prin țară, că tot vorbeam mai devreme, aici ne ajută şi Loredana Floarea, PRist-ul nostru.

Ultima întrebare. Cea complicată Dacă muzica voastră ar avea niscaiva puteri magice, ce-ați vrea voi să puteți schimba prin proiectul vostru?

Alex: Iubirea. Iubirea aproapelui. Asta ne dorim să aducem noi. La concertele noastre oamenii se conectează la o lume feerică. O lume plină de iubire. Și până la urmă despre asta e vorba în viață. Să învățăm să iubim…

Diana: Și să fim sensibili. Delicați… Să ne lăsăm atinși de tot ce este frumos în lume…

Alex: Deci da, dacă am vrea să schimbăm ceva cu muzica noastră, asta ar fi. Să facem ca oamenii să fie mai sensibili și mai iubitori! 

Just a reminder: Opiniile exprimate de către persoanele intervievate sunt strict personale și nu reflectă poziția Cultural.21 față de situațiile, persoanele sau faptele în discuție 🙂