M-am oprit deunăzi din nou în grădina Muzeului Național al Literaturii Române pentru o întâlnire extraordinară cu Eugen Cristea, pe care eu una o așteptam de mult. Era finalul unei zile pline. Era aproape de șapte seara. Plecasem de acasă puțin după șapte dimineața. Băusem vreo trei cafele mari. Mâncasem un covrig dimineață pe la zece și cam atât. Alergasem prin tot orașul și mă prinsese ploaia. Eram obosită și-mi era rău. Se însera, începuse vântul și-mi era frig… Dar am uitat cumva de toate astea când am ajuns acolo 🙂

Da, l-am mai auzit pe Eugen Cristea cântând. Dar a fost prima dată când l-am văzut live. Și aș vrea să-i mulțumesc pentru seara pe care ne-a oferit-o în dar nouă, celor adunați la muzeu! Mulțumesc pentru poezie, înainte de toate. Nu știu alții cum sunt, dar mie mi se pare că avem tot mai multă nevoie de poezie în viețile noastre. Și mi-ar plăcea tare mult să aud tot mai multă poezie frumoasă rostită de oameni la fel de frumoși și de talentați. La teatru, la radio, în spațiile culturale neconvenționale alea mișto, oriunde. Mi-ar plăcea să retrăiesc tot mai des starea asta de visare și de adevăr în care ne-au învăluit versurile pe care ne-a fost dat să le ascultăm miercuri seară. Treaba asta cu poezia nu-i la îndemâna oricui. Chiar și actor fiind, îți trebuie har. Și nu sunt mulți cei ce pot să recite versuri și să ajungă cu adevărat la sufletul celor ce-i ascultă. Iar maestrul Eugen Cristea se numără printre ei, printre cei aleși să cucerească prin poezie…

Și-apoi e muzica. O voce faină. O voce caldă și mai ales onestă. O voce care se împletește atât de firesc și de simplu cu acordurile de chitară. Și e combinația asta de folk și blues care sună bine de tot și care ne reamintește cu discreție că muzica bună e înainte de toate despre emoție. Despre viață, iubire și trăiri. Despre suflet și despre oameni… Da, Eugen Cristea e un actor cu o misiune grea. Ca toți actorii buni. Dar e și un muzician cu o misiune la fel de grea și de frumoasă. Aceea de a împărtăși o părticică din sufletul său ori de câte ori urcă pe scenă și pune mâna pe chitară. De a oferi publicului frânturi se liniște și de bucurie în prezentul prea grăbit și prea nebun. De a ne reaminti că ține până la urmă de noi să oprim timpul și să ne dăm răgazul de a (re)descoperi frumusețea și importanța lucrurilor în aparență mici. Eu știu că timp de o oră și ceva nu m-am uitat la ceas. Deși aveam un tren de prins în seara aia. Nu m-am gândit la ce-am de făcut a doua zi. Nici măcar la cât de bine mi-ar fi prins o înghețată din aia bună de la Puro&Bio după cât umblasem toată ziua… Timp de o oră și ceva m-am lăsat purtată de versuri. Și de corzile chitarei. Și de-o voce tare dragă mie. M-am bucurat, pur și simplu, de momentul ăsta mișto de tihnă oferit în dar de un actor cu o chitară… Mulțumesc!