De prin cinematografe: „Copacul vrajbei noastre”

Nu știu de ce am fost la Copacul vrajbei noastre. Chiar nu știu ce m-a atras în sala de cinema. Nu pot spune că am mai văzut până acum filme islandeze care să-mi placă în mod deosebit. Nici nu cred că am mai văzut vreun film islandez de la început până la sfârșit… Am mers totuși la Cinema Elvire Popesco să văd filmul. Și trebuie să vă spun că m-a scos puțin din zona mea de confort.

Copacul vrajbei noastre m-a lăsat fără cuvinte prin onestitatea aproape brutală. Atli e dat afară de soție când lucrurile se strică între ei. Și se întoarce la ai lui. Unde găsește doi oameni măcinați de un trecut nu tocmai roz, dar și doi vecini supărați nevoie mare pe faptul că veranda lor e umbrită de copacul din curtea de alături… Și dacă la început totul pare mult prea banal, lucrurile se complică. Și filmul ăsta reușește, într-o oră și jumătate, să te facă să vezi multe lucruri pe care poate că până acum ai preferat să te prefaci că nu le observi. Sau pe care poate chiar nu le-ai observat…

E unul dintre acele filme care te trezesc la realitate. Și de la care pleci puțin pe gânduri. E o dramă cu note de umor foarte bine dozat, care nu fac decât să adâncească și mai mult ceea ce are Copacul vrajbei noastre să ne învețe. Și anume faptul că uneori relațiile nu sunt simple. Că se întâmplă uneori ca doi oameni să nu se mai iubească și că tot ce le rămâne de făcut este să se despartă frumos. Că nu-i ușor să fii părinte. Că uneori exagerăm fără nici un sens. Și că încăpățânarea noastră poate duce la întâmplări mai mult decât nefericite. Că există pierderi peste care nu prea poți să treci. Că în spatele ușilor închise chiar și cele mai perfecte vieți pot fi imperfecte.

Nu e neapărat o capodoperă a cinematografiei, asta dacă mă întrebați pe mine. Și nu e un film de public. E însă un film care-și face auzit mesajul. Un film cu un final care nu are cum să nu-ți dea de gândit… Copacul vrajbei noastre e de văzut. Nu, pe mine nu m-a făcut să plâng. Și nici nu pot spune că m-a fascinat neapărat ca poveste. M-a șocat însă puțin prin realism. Și m-a făcut să plec de la cinema dacă nu mai înțeleaptă, poate măcar puțin mai cumpătată…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.