Am fost aseară în grădina Muzeului Național al Literaturii Române, unde am avut întâlnire cu Diana Tudor și Alexandru Burcă. Bine, nu chiar în grădină, fiindcă deja nu mai erau locuri când am ajuns eu. Dar nici la poartă nu a fost atât de rău… Auzisem multe despre serile cu muzică bună de acolo, de la muzeu. Și eram curioasă să văd și eu ce și cum… Și acum că am văzut ce și cum, chiar mi se pare o inițiativă mișto.  Și m-am bucurat să văd curtea MNLR neîncăpătoare pentru un public foarte fain și mai ales foarte divers 🙂

Dar să revenim la seara de ieri. Și la invitația celor doi de a ne reaminti eleganța muzicii de altă dată. Cea din Paris și din Micul Paris. Nu, nu pot să spun că sunt neapărat o împătimită a muzicii franțuzești. Dar sunt totuși multe cântece care-mi plac și de care mă leagă amintiri frumoase. Da, eu sunt genul de persoană care ține minte melodia care se auzea la radio în nu știu ce moment care a contat într-un fel sau altul… Și mai e și muzica noastră de atunci, din Bucureștiul de pe vremuri, care are ea ceva aparte… Și aseară m-am întâlnit cu câteva melodii dintre cele dragi sufletului meu. Și mi-a făcut bine să ies din casă și să-i ascult… Și-am plecat apoi pe jos spre casă cu inima plină de muzică și cu pianul fermecat al lui Alex în minte…

Proiectul ăsta frumos pe care l-au pus la cale Diana și Alexandru e atât de binevenit în prezentul nostru cel parcă tot mai lipsit de eleganță, de pasiune adevărată ori de tihnă. Muncim mult, iubim puțin și-n grabă, petrecem tot mai mult timp privind în ecrane și tot mai puțin timp privind în ochii celor dragi… Și avem, poate mai mult ca niciodată, nevoie de muzică!

Avem nevoie să ne oprim, să ascultăm și să (re)învățăm să prețuim ceea ce contează. Iar Diana și Alex nu fac altceva decât să ne devină călăuze. O voce și-un pian. O voce prea greu de ignorant și-un pian mânuit cu har. Doi oameni tineri, frumoși și suuuper talentați, care ne poartă într-un mare fel spre câteva minute de liniște. Ne obligă să lăsăm deoparte banalul de zi cu zi. Să regăsim simplitatea. Frumosul din lucrurile aparent neînsemnate. Visarea… Un concert mai altfel. Mai rar întâlnit, dar necesar… O oră și ceva de muzică care-ți merge fără preaviz la inimă. Muzică bună, făcută cu dragoste și cu multă poftă de viață 😀