Plecam într-o seară acasă, la Ploiești. Și n-aveam nimic de citit la mine. Și mi-am luat o carte din gară. Da, știu. Nici eu nu mă așteptam să găsesc cărți (bune) în gară, dar se pare că totuși e posibil… Am plecat la drum în seara aia cu Tunelul lui Ernesto Sabato. Și cum în rest greu mai găsesc timp pentru citit, am terminat cartea asta tot în tren… O carte pe care de mult tot voiam s-o descopăr. O poveste care pe mine cel puțin m-a atras de la primele pagini. E drept, eu mi-am creat de mult o reputație de înrăită a poveștilor cu crime și eroi ușor nebuni… Motiv pentru care și îndrăznesc să recomand Tunelul tuturor pasionaților de romane psihologice 🙂

Un pictor introvertit – aproape antisocial, chiar – se îndrăgostește de o femeie. Singura femeie care poate înțelege ce-i în sufletul lui. O femeie cu care nu-i e deloc ușor să pornească o relație. Și care ascunde multe secrete. O femeie pe care pictorul nostru o ucide… Iar Tunelul dezvălui pe-ndelete, cu vocea criminalului, toată povestea care a dus la deznodământul sângeros… Și te obligă să-ți pui întrebări cartea asta. E oare un criminal în fiecare dintre noi? E oare o linie atât de subțire între autocontrol și nebunie? Sunt unii oameni mai fericiți singuri? Când e, de fapt, de condamnat infidelitatea? E neapărat un criminal un om rău? Și lista ar tot putea continua…

Și te mai obligă să înțelegi lucruri. Cum ar fi faptul că viața unui artist rar e lipsită de tumult emoțional. Că toată treaba asta cu iubirea nu e niciodată simplă. Că uneori normalitatea chiar e relativă… Că dragostea poate, într-un fel sau altul să ucidă… Tunelul te pune la încercare. Te face cumva părtaș la chinul lăuntric prin care trece un om. Și la destinul tragic al unei femei a cărei moralitate ar putea fi pusă ușor sub semnul întrebării. Și nu știi de partea cui să te situezi… Și știi că indiferent de partea cui alegi să fii, nu-i neapărat în regulă.

Da, e o carte care e foarte probabil să nu placă oricui. O carte despre jocuri ale minții și-ale inimii tulburate de soartă. O carte pentru romantici mai neconvenționali, care nu cred neapărat în happy end ori în iubiri perfecte… O carte pe care eu tare aș vrea s-o văd prinzând viață. Nu pe ecran, fiindcă din câte știu s-a făcut deja un film… Ci pe scenă, la teatru. Call me crazy, dar Tunelul e una dintre poveștile care aduse pe scenă de către actorii potriviți s-ar transforma repede într-unul dintre spectacolele mele preferate…