Mi-am propus ca în vacanța asta să încerc să vorbesc cu cât mai mulți dintre cei care au trecut anul acesta de preselecțiile Galei Hop. Dacă și ei vor vrea să vorbească cu mine, desigur… Și mă știți doar, îmi ia ceva până-mi fac eu curaj să propun oamenilor un interviu. Așa că am profitat puțin de faptul că pe Beatrice Rubică o știam de acum (foarte) mulți ani, când s-a nimerit să fim colege în clasele primare pe vremea când eu și-ai mei eram în trecere prin orașul ei de la Dunăre… Și-am zis să încep cu ea seria poveștilor despre teatru, și hop-uri de trecut la început de drum…

Eu te-am văzut pe tine prima dată pe scenă în Înșir’te mărgărite, la Teatrul Național. Și eram curioasă, cum e să vii imediat după facultate într-o echipă atât de mare, în care se regăsesc nume atât de sonore în teatru? Nu ți-a fost puțin frică?

Ba da! Mi-a fost frică. Înșir’te mărgărite a fost debutul meu în teatru. Terminasem undeva în iulie facultatea și apoi, dacă-mi aduc bine aminte, casting-ul pentru rolul Sorinei l-am luat în ianuarie sau februarie. Dacă mă vedeai în momentul în care am fost anunțată că am luat rolul, eram un fel de titirez care se învârtea prin sala de repetiții. Nu-mi venea să cred! Au fost vreo 80 de fete, cred. Și eu am luat casting-ul. Și apoi, în nici cinci minute a venit regizorul tehnic și mi-a spus Uite, aici ai textul. După amiază avem repetiții! Și mi-a fost frică! Mă gândeam să nu dezamăgesc. Da, am luat casting-ul. Dar dacă pe urmă n-o să mă ridic la nivelul aşteptărilor? Sunt atâtea nume mari în echipă, atâția actori cu experiență în distribuție… Și eu care abia terminasem facultatea mă simțeam atunci foarte, foarte mică printre ei. Insignifiantă, efectiv… Dar apoi m-am dus la repetiții și totul a fost bine. Deși mi-a fost teamă la început și aveam emoții, a fost bine. Domnul Dan Puric a avut foarte multă răbdare și foarte multă încredere în mine. Și mi-a dat multă libertate. Asta m-a făcut să cresc și să nu mă mai tem. Dar la început… Totul era nou pentru mine. Eram un fel de Alice în Țara Minunilor…

 

Cum e să prinzi un rol mare la început de carieră? Ai spune că e un avantaj sau un dezavantaj?

E un avantaj, clar. Dar depinde de tine, cum gestionezi totul. Prinzi un rol mare și-l poți face memorabil sau nu. Contează și asta. Ți se acordă o șansă, prinzi un tren. Dar după ce urci în tren, trebuie să mergi până la capăt. Să nu te lași distras, să nu îți pierzi interesul și să muncești în continuare la fel de mult… Să fii cea mai bună variantă a ta la momentul respectiv. Altfel poate deveni repede un dezavantaj. Cum spuneam, depinde de tine ca actor…

 

Dacă n-ar fi fost actorie?

Să știi că aveam și o a doua variantă. Am dat și la Facultatea de Drept… Eu vedeam în filme cum pledează avocații la tribunal, în fața tuturor și luptă pentru o cauză dreapta. Și asta mă impresiona pe atunci.Și mă atrăgea cumva ideea asta de a face dreptate, de a salva niște oameni nevinovați… Dar, clar, eu voiam înainte de toate actorie. Și dacă n-aș fi luat la actorie și m-aș fi dus pe partea asta cu dreptul, nu sunt sigură că m-aș fi ținut de facultate în final… Dar vezi, avocații din filme pledează în fața unor jurați, iar actorii în fața publicului 🙂

 

Dar după ce-ai plecat pe drumul actoriei, a fost vreun moment în care te-ai gândit c-ai ales greșit? Ai vrut vreodată să renunți?

Un moment în care să mă gândesc că am ales greșit, nu. Dar momente în care să vreau să renunț, da. Pentru că e o meserie care vine cu suișuri și coborâșuri. Câteodată ai proiecte foarte multe, și vin unele după altele și totul se leagă… Dar alteori nu ai niciunul. Și în momentele în care nu ai și ești acolo jos și nu știi cum să te mai ridici, începi să te gândești Ok, ce pot să fac? Poate de fapt, ar trebui să fac altceva… Am colegi care s-au dus spre alte direcții. Poate chiar din cauza asta, pentru că lucrurile nu se leagă întotdeauna. Și trebuie să fii foarte ambițios ca să mergi mai departe… Eu nu am renunțat. De fiecare dată când am simțit că sunt pe muchie, fix atunci s-a întâmplat ceva care să mă fac să revin pe drumul ăsta al actoriei.

 

Care e cel mai important sfat pe care l-ai primit până acum de la mai marii din breaslă?

Stai să mă gândesc… Mi s-a spus mereu să fiu liberă. Să mă simt liberă pe scenă și să-mi ascult intuiția. Fiindcă intuiția te duce întotdeauna acolo unde trebuie.

 

Care e partea cea mai grea în construcția unui spectacol pentru tine?

Mie mi se pare că cel mai greu e la repetiții, când ajungi în punctul în care nu știi de unde să apuci personajul… Există un moment în care fie ești chiar la început, fie ai început un pic să creezi mișcarea și nu te prinzi exact în ce direcție ar trebui să se ducă personajul tău… Și atunci este cel mai greu, pentru că trebuie să lucrezi tu cu tine. Să stai și să analizezi ce-i de făcut. Pui întrebări celor din jur, mai ales regizorului. Îți pui ție întrebări și cauți răspunsuri. E o muncă psihică foarte grea și foarte intensă…

 

Se termină munca asta când pleci de la repetiții?

Nu, sub nicio formă. Ba chiar e mai intensă după… Mi s-a întâmplat de multe ori să merg spre casă sau să fiu la metrou și să zic efectiv textul pe stradă și să mă gândesc la el și la personaj. Lumea uitându-se la mine ca la o nebună, evident. Și eu să continui să nu-mi dau seama ce-i de făcut și să caut răspunsuri. Să aflu ce trebuie să se întâmple cu personajul. Și asta se întâmplă de cele mai multe ori în afara repetițiilor. La repetiții lucrezi, primești indicații, tot. Dar momentele în care ești tu cu tine sunt cumva mai profunde și atunci poți găsi soluții.

 

Cum e când ai o zi mai puțin bună și nu-ți iese un spectacol așa cum îți dorești? Fiindcă bănuiesc că se mai întâmplă, nu-i așa?

Normal, tuturor ni se întâmplă. Avem cu toții și zile mai bune și zile mai puțin bune pe scenă. La început, atunci când nu-mi ieșea așa cum îmi doream un spectacol într-o seară, mă supăram foarte tare. Nu mai voiam să văd pe nimeni după spectacol. Voiam doar să plec acasă și atât. Și mi-am dat apoi seama că era destul de distructiv să procedez așa. Și am încercat să fac totul să devină constructiv… Și mi-am dat seama că cea mai bună variantă e să stau liniștită după spectacol și să rememorez pas cu pas toate momentele din scenă. Să-mi dau seama unde am greșit și de ce și să mă gândesc la ce pot să fac astfel încât să nu se mai întâmple la fel…

 

Mergi la teatru?

Merg. Deși în ultima perioadă, spre rușinea mea, n-am mai ajuns foarte des. Pentru că pe perioada stagiunii, seara, ori aveam spectacol, ori repetiții, ori cursuri. Iar acum că s-a terminat stagiunea, nu prea se mai joacă… Dar când am timp și sunt spectacole, merg la teatru.

 

Un spectacol foarte drag ție din tot ce-ai văzut tu până acum?

Îngropați-mă pe după plintă, a lui Yuri Kordonsky. Cu Mariana Mihuț și Marian Râlea în rolurile principale. Nu se mai joacă, din păcate. S-a jucat la Bulandra. Eu l-am văzut în facultate, în anul I. Și prin anul II sau III l-am mai văzut o dată, apoi nu s-a mai jucat. Și-mi pare atât de rău. Pentru că e un spectacol impresionant și eu l-aș tot revedea de mii de ori. E un spectacol foarte frumos, cu o poveste profundă și emoționantă. Am plâns cred că 3 ore, cât a durat spectacolul. Ba râdeam, ba plângeam. Era un fel de carusel de emoții prin care treceam. Și nu doar eu, toată sala…

 

Dacă tot vorbim despre nume mari. Ai avut ocazia să lucrezi cu câteva… Cu cine nu ai lucrat până acum și-ai vrea neapărat să te întâlnești?

 

Cu Yuri Kordonsky 😀 Îmi doresc foarte mult să lucrez cu el. Cred că de atunci, de când am văzut Îngropați-mă pe după plintă mi-a încolțit dorința asta. E un profesionist foarte bun. Și, mai ales, mi se pare că acordă foarte multă importanță mesajului pe care îl transmite, ceea ce mie mi se pare esențial în teatru. Pune mult accent pe asta. Pe mesaj, pe emoție, pe crearea unei stări în public… Și aș mai vrea să lucrez cu cineva. Cu Alexandru Dabija, care face, de asemenea, niște lucruri frumoase.

 

Lucrezi cu copiii, îi înveți câte puțin din ce știi tu la cursurile pe care le predai… Povestește-ne puțin despre ce înseamnă asta.

E destul de grea partea asta de pedagogie. La început am lucrat și cu copii mai mici, sub zece ani. Dar m-au dovedit (râde). Apoi am luat doar grupe ceva mai mari. Mi se pare în primul rând un exercițiu de răbdare pentru mine ca om și ca artist. Și cred că am ce să le dau din experiența mea de până acum. De pe scenă și din facultate. Din ce-am preluat de la profesorii mei… Văd că ei învață de la mine, că le inspir curaj, încredere, libertatea de a crea. Și eu învăț de la ei în fiecare zi fix aceleași lucruri, dar la un nivel mult mai curat și mai naiv 🙂

 

Vin ai tăi să te vadă când joci? Sau ai emoții și îi lași acasă?

Vin. Dar am cele mai mari emoții atunci când sunt ei în sală. De asta, de obicei nici nu prea îi chem la premiere. Fiindcă acolo sunt deja foarte mari emoțiile și dacă mai vin și ei, îți dai seama… Dar chiar lucrez la chestia asta. Încerc să nu mă mai gândesc la cine e în sală și să-mi fac treaba cât mai bine. Publicul e public, și trebuie să joci bine și să transmiți tot ce-ai de transmis indiferent de cine e în sală!

 

Poți să-ți dai seama la final, la aplauze, cât de sincer e publicul?

Să știi că se vede… La noi, oamenii aplaudă oricum, e ca o regulă. Dar când ești pe scenă la final, față în față cu publicul, și se aprind luminile în sală, se vede pe chipurile lor dacă le-a plăcut sau nu. Se vede în ochii lor. Și atunci e momentul de mulțumire absolută a unui actor, dacă mă întrebi pe mine. Când fie și-n ochii unui singur om din public se vede că s-a bucurat de spectacol.

 

Sunt o groază de detalii în spatele unui spectacol pe care publicul nu le știe când intră în sală. Și am observat de multe ori spectatori foarte tentați să judece ceea ce se întâmplă pe scenă… Ce-ai vrea tu, ca actor, să știe cei din sală înainte de a pune etichete?

Cred că ce e esențial de știut, e că fiecare actor dintre cei prezenți pe scenă își pune tot sufletul atunci, acolo. Eu așa cred. Așa vreau să cred că se întâmplă. Ei dau tot ce au în fața publicului. Ok, poate să nu-ți placă ce vezi. E subiectivă toată treaba asta, până la urmă. Dar măcar respectă munca omului din fața ta. Poate nu-ți place textul, poate nu-ți place personajul, regia, orice… Sunt mulți factori care pot influența un spectacol. Dar toată munca depusă acolo ar trebui apreciată indiferent de asta…

 

Ai accepta să treci peste principiile tale personale pentru un rol?

Nu. N-aș face asta niciodată. Și dacă stau bine să mă gândesc am refuzat niște roluri după ce luasem inițial casting-urile, tocmai pentru că ar fi trebuit să compromit niște convingeri ale mele în favoarea unui spectacol în care la final poate că nici nu mi-ar fi plăcut să fiu… Mi-am asumat faptul că poate nu o să mai lucrez cu regizorul respectiv vreodată. Am încercat să-i explic cât de sincer și de deschis ce anume nu mi s-a părut mie ok și am sperat să înțeleagă. Dacă nu, îmi asum. Dar sunt un om principial.

 

Cum te împaci cu viața de actor independent? Dacă ți s-ar oferi șansă de a deveni actor angajat într-un teatru, ai accepta? Sau ți se pare mai tentantă libertatea pe care ți-o dă statutul de freelancer?

Aș accepta. Da, merge din ce în ce mai bine și sectorul independent. Se dezvoltă și asta e bine. Și am proiecte în teatre independente făcute foarte bine. Și din suflet. Pentru că acolo nu există cine știe ce motivație financiară. E doar dorința de a face artă, de a fi într-o echipă, de a face un spectacol. Dar la un moment dat ai nevoie de stabilitate. Și stabilitatea asta nu prea ți-o poate oferi un teatru independent. Și nu doar financiar. Stabilitatea asta se referă și la niște spectacole bine stabilite. Pe care trebuie să le joci ca să justifici până la urmă salariul pe care-l primești. Fiindcă e drept că sunt și actori angajați în teatre care nu joacă în niciun spectacol de ani de zile. Dar mi-ar plăcea să nu fiu unul dintre aceia. Mi-ar plăcea să fiu un actor angajat care joacă.

 

O întrebare delicată… Poți să reziști într-o lună, ca actor independent, doar din teatru?

Hmm… Cred că da. Deși la mine lucrurile au fost puțin combinate. Am avut colaborări și cu teatre de stat, și cu teatre independente. Dar să trăiești doar din proiecte independente e greu, dacă nu ești deja un nume. Se poate, dar e greu…

 

Povestește-ne puțin despre Gala Hop…

Era ultimul an în care mai puteam participa la Gala Hop, pentru ca ai voie să participi in maxim 4 ani de la terminarea facultății, așa că m-am hotărât să o fac. Este singurul și cel mai important concurs de actorie pentru actorii tineri din Romania. Deci, cred că merită, mai ales pentru experiența ce va urma și care va fi plină de tot felul de ateliere de actorie și oameni profi care vor lucra cu noi. Tema anului acesta a fost Luigi Pirandello: „Eu și personajul”. Destul de grea, dar si foarte permisiva. Pe mine m-a prins foarte tare flama ludicului lui Pirandello, am ales ceva din Șase personaje în căutarea unui autor” și m-am prezentat cu ce lucrasem în fața juriului de la preselecții, care mi s-a părut foarte atent, obiectiv și curios. Așa cum trebuie sa fie orice juriu 🙂 Peste 2 zile m-am trezit trecută pe lista câștigătorilor preselecțiilor Galei Hop. Așa că ne vedem în perioada 3-6 septembrie la Gala Hop 2018, la Costinești!

 

Și o ultimă întrebare. Dacă ai avea orice superputere din lume, care ai vrea să fie?

Aș vindeca toți copiii, aș prelungi viața oamenilor, aș lua de la bogați și aș împărți în mod egal tuturor, aș face spitale… Dar hai să rămânem în domeniu. Aș mai înființa teatre. Multe teatre, pentru că e nevoie de ele. Teatre în care să-și găsească locul toți actorii buni. Avem nevoie de teatre!

 

 

Just a reminder: Opiniile exprimate de către persoanele intervievate sunt strict personale și nu reflectă poziția Cultural.21 față de situațiile, persoanele sau faptele în discuție 🙂